Autori: Diana Grigoriu şi Paul Slayer Grigoriu
A venit în sfârşit şi sâmbăta, lumea a apucat să doarmă pe săturate, aşa că pe la două şi ceva e ora tocmai bună de o bere la terasă, iarbă verde (…not!) şi o muzichie pe placul metalistului. Dacă ziua de ieri am încheiat-o cu black, astăzi ne orientăm mai degrabă spre death şi subgenurile sale. Singurul lucru care nu se schimbă este căldura pe care nici măcar norii răzleţi n-o risipesc câtuşi de puţin. Dar e deja rutină. „For heavy metal we will die…”
Grimegod este una dintre primele trupe de doom-death din România – unii ar spune chiar prima – şi fără îndoială cea care s-a menţinut cel mai aproape de rădăcini. Doar că între timp expresia s-a mai cizelat, abordarea este diversă, doar trăirea trimite la aceleaşi grimase suferinde cu care Tibor K. îşi încânta fanii încă din anii 1990. Nu contează că lumea încă stă la umbră, departe de scenă, cu siguranţă are ce auzi. Demersul live este solid şi reuşeşte să transmită ethosul compoziţiilor, ansamblul sună bine împreună, iar cântece ca „Jump Into the Void” sau „The Last Immaculate Flash” ne arată că albumul apărut anul trecut, „Wrong Roads”, a păstrat intactă creativitatea şi Grimegod mai are un cuvânt de spus pentru viitor. Asta dacă, desigur, speranţa în viitor poate fi asociată cu un gen totuşi străbătut de tristeţe.
Un lucru este cert, Bloodway nu se culcă pe lauri. Şi dacă până acum i-am văzut pe bucureşteni cântând în special piese de pe primul EP, „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon”, de data aceasta am posibilitatea să mă bucur (în special) de lucruri noi. Şi semnele sunt bune. Noul material mi se pare un pic mai concentrat pe riff-uri, dar nicidecum convenţionale, ci în stilul cu care am început să ne obişnuim încă de la „Skeleton Key” încoace. Trioul este şi mai echilibrat, iar în concert se vede şi se aude clar că acest lucru vine dintr-o abordare complementară a celor trei membri. Cândva mă plângeam că tobele au tendinţa să aglomereze anumite pasaje, pe de altă parte însă – iar prestaţia din această seară o confirmă -, este un mare plus că nu se pierd în clişee black-metal de tipul blastbeat, iar blastbeat şi atât, ci asigură un anumit balans, în deplină omogenitate cu un bas la rândul său non-linear. Aşadar un recital plin de emoţie, cu acelaşi clasic aer introvertit, dar capabil să creeze conexiuni subtile cu publicul.
Singura incursiune pe care o fac la Talents Stage este ca să-i văd pe Liviu Gugui şi ai lui Blacksheep. Nu pot decât să mă bucur că un album proaspăt şi plin de energie ca „The Future Started Yesterday” beneficiază de o excelentă redare live. E death’n’roll ca la carte, agitaţie, voie bună dar şi dureri sublimate pe ritmuri săltăreţe. Talentatul baterist Dorin Costea e exact ce-i trebuia acestei combinaţii muzicale, care live ar trebui să devină rapid un punct de referinţă pe la festivaluri, pentru că muzica de acest gen e pur şi simplu făcută pentru a fi cântată în concert.
Ţineţi minte că vă povesteam deunăzi despre Centinex. Ei bine, Demonical e varianta un pic mai decentă a acestei trupe. Adică tot compoziţii death-metal la fel ca mii de altele, titluri „grele” de tipul „Return in Flesh”, o tehnică ceva mai bine pusă la punct decât a colegilor sus-amintiţi (adică suedezii de astăzi pot stăpâni totuşi şi câte un solo mai rapid sau o rupere de ritm), dar, în mare, balast muzical.
Una dintre cele mai cunoscute trupe româneşti în underground-ul european, cu o bază de fani extinsă dincolo de hotarele ţării, Negură Bunget tocmai ce şi-a îmbogăţit palmaresul anul acesta cu „Tău”. Odată cu pauza de dinaintea concertului timişorenilor, publicul se înmulţeşte considerabil, aşa că black metal-ul atmosferic, cu influenţe progresive şi inspiraţie folclorică, beneficiază de o susţinere ferventă. Chiar dacă nu este în formulă completă, Negură Bunget se desfăşoară cu profesionalism şi dăruire, iar lui Adi „OQ” Neagoe (chitară), Tibor Kati (voce), Ovidiu Corodan (bas) şi Negru (Gabriel Mafa, baterie) li se alătură pentru o vreme, ca invitat, fostul vocal Ştefan Zaharescu (cunoscut de comunitatea metal ca Buvnitz). Show-ul merge în direcţia obişnuită Negură Bunget, iar sarea şi piperul este duetul de percuţie între toaca susţinută de doi lupi dacici şi enorma tobă de fanfară militară.
Trupă irlandeză cu ştate vechi, Cruachan îmbină suportul metal black/death cu elemente muzicale din folclorul celtic, cărora le adaugă şi tematica versurilor cu aceeaşi sursă de inspiraţie – istorie şi mitologie irlandeze, începând chiar cu numele (capitala medievală a unui regat irlandez). Piesele Cruachan sunt de fapt punctul de intersecţie dintre instrumentele metal (chitară, bas, baterie), cele cândva tradiţionale (vioară şi flaut) şi vocea care acoperă un registru larg de tehnici. Rezultatul este o muzică săltăreaţă şi agăţătoare, uneori agresivă alteori domoală, cu efect între spectatorii scoşi din letargie. Bonusul este reprezentat de vocea şi frumoasa prezenţă feminină, venită în completarea vocii principale masculine şi în contrast cu ea. Cred că principalul atu al irlandezilor este prestaţia live, extrem de antrenantă; muzica în sine nu iese cu nimic din tiparul black/death/folk abordat de atâtea alte trupe care, fără să inoveze măcar un pic inspirate de bogata moştenire folclorică, sună fix una ca cealaltă.
Nu-i deloc un secret că Primordial este unul dintre principalele motive pentru care am vrut să vin la festival, chiar dacă nu e chiar cap de afiş. Deşi rămânem pe tărâm irlandez, acum avem de-a face cu o trupă care, dimpotrivă, nu sună ca nicio alta, lucru apreciat de fanii îmbulziţi în ambele sectoare ale incintei. Ştiu că muzica Primordial este catalogată ca black metal cu influenţe de folk celtic, însă cel puţin ultimele patru albume mie nu mi s-au părut niciodată ancorate în black – cu elemente, da, dar atât, plus cele folk şi doom, toate bine închegate într-o structură heavy, cu riff-uri magistrale şi ritm milităresc. Pot totuşi să înţeleg cum devine evidentă în concerte latura black metal, unde accentul cade pe blastbeat, vocea abuzează de zona extremă, iar atitudinea unui Nemtheanga vopsit şi transpirat creează un spectacol aparte. Pe numele său real Alan Averill, solistul este genul de showman agresiv, total implicat şi extrem de energic; fără a fi posesorul unor calităţi vocale deosebite, lucru ponderat în studiou, Nemtheanga ştie să acopere acest lucru în concert şi compensează prin atitudine. Copleşitoare. Colegii săi – chitariştii Ciáran MacUiliam şi Micheál O’Floinn, basistul Pól MacAmlaigh şi tobarul Simon O’Laoghaire – sunt puşi mult în umbră de energia expansivă a vocalului, care urlă, se strâmbă, incită sau coboară înspre public. Aşa că să nu facem greşeala de a le estompa meritele, pentru că, din punct de vedere muzical, cei cinci reprezintă un grup foarte închegat şi coerent. Concertul începe cu „Where Greater Men Have Fallen”, piesa-titlu a ultimului album de pe care mai avem parte şi de „Babels’ Tower”. În timpul limitat au loc „No Grave Deep Enough”, „As Rome Burns”, „The Coffin Ships” şi „Empire Falls”, toate primite de public într-o frenezie continuă şi cu regretul că nu se poate mai mult. Mi se confirmă încă o dată că Primordial este o trupă de văzut, cu condiţia să te conectezi total la show-ul propus. Aştept un concert cu irlandezii în prim plan.
Ei, şi iată că încet-încet, cu multă agitaţie în faţă, forfotă în spate, entuziasm la unii, plictiseală mahmură la alţii – că de, nimeni nu poate mulţumi pe toată lumea – ajungem la ceea ce mulţi socotesc punctul culminant al serii: Triptykon. Şi nu pot să spun decât că grupul format în jurul lui Thomas Gabriel Fischer rupe tot. Triptykon, dragi ascultători de muzică extremă, e un monolit. Sunetul suprasaturat de frecvenţe joase, riff-urile ucigător de lente şi apăsătoare, percuţia marţială şi vocea venită din adâncurile unui oarecare Celtic Frost alcătuiesc un tablou sonor care aduce mult aminte de H. R. Giger, unul dintre mentorii lui Fischer. În plus, concertul se deschide cu „Procreation (of the Wicked)”, iar a treia piesă este deja „Circle of the Tyrants”, deci Celtic Frost cu vocea originală – e un eveniment! Printre ele, „Goetia” sau „Altar of Deceit” şi în încheiere „The Prolonging”, un cântec de aproape douăzeci de minute, chintesenţa acestei trupe, care live capătă prin microfonii şi sunete distorsionate amplificate parcă peste hăul din versuri o forţă superioară. Totul fără artificii, cu o atitudine modestă şi o basistă frumuşică foc. Tind să socotesc că acest recital este punctul culminant al festivalului.
Din când în când, în lumea metal apare ideea înfiinţării unui super-grup, în general din prieteni care cântă deja în diferite trupe consacrate şi care doresc să se asocieze pentru o altă trupă. De exemplu, Bloodbath a rodat de la înfiinţare membri Opeth, Katatonia, Nightingale şi Hypocrisy (toţi unul şi unul, precum Mikael Åkerfeldt, Dan Swanö, Peter Tägtgren), pentru ca acum să fie formată din chitariştii Anders „Blakkheim” Nyström (Katatonia) şi Per „Sodomizer” Eriksson (ex-Katatonia), basistul Jonas Renkse (Katatonia), bateristul Martin Axenrot (Opeth) şi solistul Nick Holmes (Paradise Lost). Recunosc din start că nu sunt familiară cu muzica lor, însă ştiu cam la ce să mă aştept dacă ţinem cont de trupele menţionate şi de faptul că baza este tradiţia metal suedeză. Anul trecut a apărut „Grand Morbid Funeral”, primul album cu Holmes la voce, aşa că cele mai multe piese provin de pe el – „Let the Stillborn Come to Me”, „Mental Abortion”, „Anne” şi „Unite in Pain”. Avem de-a face cu un death metal tradiţional foarte corect în execuţie, o succesiune de pasaje interesante şi consistente, plus o prestaţie scenică solidă în abordare blasfemică. Îmi este repede clar că Bloodbath are mulţi fani, dovada fiind uralele cu care sunt întâmpinate piese mai vechi, precum „Cancer of the Soul”, „Soul Evisceration”, şi, la bis, „Eaten”. Personal, nu sunt atât de entuziasmată nici de muzica ilustrului cvintet, nici de show-ul propus – oarecum pueril pentru nişte oameni care ar fi trebuit să depăşească clişeele tinereţii (unde ai drept justificare entuziasmul şi dorinţa de ieşi în faţă). Chiar dacă înţeleg de ce o bună parte din spectatori apreciază concertul Bloodbath, parcă prefer să explorez teritoriul death metal-ului (clasic, melodios sau progresiv) cu Entombed, At the Gates, Edge of Sanity, Cannibal Corpse sau Morbid Angel – probabil că asta e diferenţa dintre super-grupuri şi grupuri super.
Foto: Diana Grigoriu
O amplă galerie foto se află AICI.
Lasă un comentariu