Turbohalle pare să fi devenit în ultima vreme locul de întâlnire predilect al rockerimii bucureştene cu chef de concerte. De la inventatorii metal-ului progresiv până la legendele doom, trecând prin vedete autohtone, mai toată lumea descoperă zilele acestea sala de concerte din Militari. Era deci vremea ca aici să poposească şi finlandezii de la Children of Bodom, la a doua lor descindere în Bucuresti si a treia oara in Romania. Lumea – atâta câtă se strânge în ultima vreme la concertele de la noi – e în aşteptarea unei seri pline de dinamism. Gata cu modulaţiile şi pasajele instrumentale prelungi, gata cu lamentaţiile şi baladele, vrem metal şi doar metal! par să spună cei veniţi astăzi. Staţi uşor, că o să primiţi ce vreţi…
Dacă arunci o privire peste atotcuprinzătoarea Encylopaedia Metallum (www.metal-archives.com), în dreptul trupei Medeia vei găsi definiţia „alternative/death metal”. Ce o fi însemnând şi asta e destul de greu de intuit. Doar n-or combina Therapy? cu Avulsed. Îndoielile sunt însă repede risipite de ce se întâmplă pe scenă. Solistul vocal Keijo Niinimaa, îmbrăcat cu un tricou sportiv cu Entombed, conduce un ansamblu solid şi convingător. Vocea puternică şi bine articulată este susţinută de o instrumentaţie în forţă, un death-metal cursiv şi autentic, care îşi permite din când în când să evadeze din limitele stricte ale genului, de unde probabil definiţia din enciclopedia sus-pomenită. Deşi în faţa scenei nu sunt foarte mulţi oameni, primirea pe care i-o fac trupei este entuziastă. Şi au şi de ce – structurile când bazice, când ceva mai complexe, liniile melodice tonale uşor de recunoscut şi bine construite şi arpegiile cântate cu furie şi agresivitate – ceva mai cursiv ritmic decât la, de pildă, Morbid Angel – constituie o combinaţie din care se nasc piese bune. Personal reţin „Sleep”, de pe noul album, „Iconoclastic”, la care vocii principale i se alătură cea a chitaristului Samuli Peltola şi cea feminină a clăpăriţei Laura Dziadulewicz, ceea ce dă ansamblului culoare şi o profunzime la care contribuie şi clapele (care ar trebui totuşi să se audă mai în faţă), prin aceea că nu se mulţumesc să placheze acord după acord. Acele break-uri prelungite (de obicei pe mi minor, că e cel mai simplu de cântat) tipice genurilor care se termină în „core”, care, dacă l-au avut vreodată, şi-au pierdut orice potenţial expresiv prin repetarea la nesfârşit, sunt singura nuanţă de monotonie din muzica finlandezilor. Spre final, frotman-ul – un tip simpatic şi plin de umor – îi roagă pe cei prezenţi să facă şi un moshpit, iar dorinţa îi este îndeplinită. Ca şi misiunea Medeia din această seară.
Decapitated este, dacă nu mă înşel, pentru a treia oară în România, însă niciodată polonezii nu au sunat mai bine. La proba de sunet, când am auzit toba mare, m-am gândit că iar îmi vor fi mutate organele interne de la volumul aberant. Ei bine, nici măcar acest lucru nu se întâmplă: este tare, evident, dar decent. Însă important este că a dispărut acel ton de carton, tăios şi mult prea zgomotos care a distrus o bună parte din cea mai recentă prestaţie Decapitated de la noi. De data aceasta, cele trei instrumente şi vocea se aud cât se poate de clar şi pun în evidenţă calităţile trupei. Cu un playlist care trece prin albumele recente, Decapitated îşi delectează publicul cu melodiile succesive ale chitarei, uneori atonale, cu armoniile bine căutate ale basului şi cu câte un riff complex, dar bine condus spre rezolvare. De la moshpit la un wall of death improvizat, publicul primeşte cu multă căldură concertul din această seară al polonezilor, care pe afiş figurează ca „invitaţi”, dar pentru unii sunt chiar vedetele principale. Ritmul alternează măsurile clasice cu unele mixte, dar totul sună cât se poate de organic, de compact, iar expresia cufundării într-o lume a nonsensului şi a agresivităţii face din Decapitated un cap de lance al death-metal-ului modern. Ireproşabil.
Ca un intermezzo merită poate amintit că cei de la Decapitated s-au dovedit de asemenea foarte colegiali în a-şi promova tovarăşii de turneu, dar şi conaţionalii. Astfel, basistul Pawel Pasek a purtat în timpul concertului un tricou cu Medeia, în timp ce în deschiderea recitalului din boxe a răsunat „Ring of Fire”, un cover după Johnny Cash al thrasherilor polonezi Acid Drinkers.
Pauza nu durează prea mult – cu cinci minute mai puţin decât se prevăzuse iniţial – şi pe scenă apare întâi bateristul Jaska Raatikainen, urmat imediat de Alexi Laiho, care nu mai are răbdare şi se aruncă cu chitara în braţe direct în faţa microfonului. E Children of Bodom şi începem seara cu „Silent Night, Bodom Night”.
Dacă finlandezii insistă de la o vreme să scoată albume din ce în ce mai asemănătoare între ele, live forţa grupului rămâne incontestabilă. Vorbim practic de o maşinărie muzicală făcută pentru a susţine cuplul Laiho – Janne Wirman, pentru că este evident de la bun început că duelul muzical între chitara solo şi clape este sarea şi piperul Children of Bodom.
Cu un sunet bun – deşi, evident, cum vorbim despre capul de afiş, avem nevoie de dopuri -, mult mai îngrijit decât la precedenta apariţie a trupei la Bucureşti, piesele se succed în viteză şi fără prea multe interludii vorbite peste un public entuziast. Da, nu e foarte multă lume, dar câtă este face din spectacol unul remarcabil. Rar mi-a fost dat să văd oameni cu mai multă energie decât unii dintre cei care animă moshpit-ul care, datorită numeroaselor pasaje melodioase şi ritmate, se transformă în repetate rânduri în horă veselă. „Halo of Blood”, piesa-titlu a celui mai recent album, aduce şi blastbeat-uri şi câteva sonorităţi black, „Bodom After Midnight” este cântată – respectiv urlată – cu entuziasm de fani, iar la „Hate Crew Deathroll” Alexi le cere celor prezenţi să facă cel mai mare moshpit posibil… şi este ascultat. Muzica aceasta, cu o structură tonală foarte clară – nu degeaba s-a vorbit despre influenţa neoclasică a lui Yngwie Malmsteen – şi-a diminuat din potenţial tocmai prin repetitivitatea de care Laiho şi compania au dat dovadă în procesul componistic. Din această perspectivă, un setlist echilibrat, ca cel din seara aceasta, este foarte important pentru ca spectacolul să nu cadă în monotonia unora dintre albume.
Alternanţa între momentele de viteză şi piesele în tempo mediu, ca „Dead Man’s Hand On You” este de aceea o cheie bine intuită a succesului. Şi aşa se face, că pentru cei îndrăgostiţi de Children of Bodom, seara se transformă într-o adevărată paradă a hiturilor. Iar când pe „Towards Dead End” avem, în sfârşit, parte şi de mersuri paralele între cele două chitare, nu mai trebuie să ne plângem – aşa cum este Children of Bodom, în seara aceasta s-a prezentat în formă maximă. Timpul s-a scurs repede, iar aura de sânge îşi vede de drum prin Europa, în timp ce noi rămânem cu speranţa că data viitoare ne vom strânge mai mulţi… ca să nu riscăm să fim iar ocoliţi, cum se întâmpla acum ceva vreme.
Lasă un comentariu