
De zeci de ani, Sala Palatului a devenit un loc obişnuit pentru concerte de toate felurile. Dar înainte, muzica clasică era domeniul ei predilect. De douăzeci de ani, muzica Metallica, odinioară limitată la instrumentele obişnuite pentru rock – cu distorsul heavy-metal adăugat, bineînţeles – şi-a găsit expresia şi pe violoncel. Uneori cu acelaşi distors. În amintirea începuturilor, Apocalyptica a pornit în turneu aniversar şi poposeşte la Bucureşti, în Sala Palatului, singura mai acătării pentru manifestări muzicale de toate felurile.
Scaunele ocupate până la ultimul. Gongul tradiţional al Sălii Palatului. Şi patru violoncelişti care se aşează şi încep, fără nicio introducere inutilă, cu riff-ul devenit celebru într-un 1991 îndepărtat, cel care deschide piesa „Enter Sandman” şi cele două albume apărute la cinci ani distanţă: „Metallica” şi „Plays Metallica By Four Cellos”. Trecerea rapidă în „Master of Puppets” încinge şi mai mult imaginaţia hrănită din vremuri trecute, iar la tema de la „Harvester of Sorrow” sala şi scena sunt deja înfrăţite. Se pot spune multe despre Apocalyptica: ideea inedită, alterarea sunetului violoncelului prin distorsionare, îmbinarea între genuri, pierderea expresivităţii. Argumentele pro şi contra vor curge cât timp va exista această trupă, însă o seară cu Metallica un pic altfel, mai ales acum, când americanii sunt într-o evidentă revenire de formă, e prilej de nostalgie şi încântare. Şi cântece binecunoscute se succed, stăm un pic de vorbă despre începuturile lipsite de perspectivă ale Apocalyptica şi succesul actual, glumim şi din când în când – de pildă atunci când de pe scenă se aude „Welcome Home (Sanitarium)” –, ne dăm seama cât de mulţi ani au trecut peste noi.
Sunetul clar din prima parte se menţine şi după pauză, când îşi face apariţia setul de tobe, tocmai bun pentru colecţia de cântece mai vechi (cu excepţia „Until It Sleeps”, doar de pe primele trei albume). Evident, acum avem parte şi de mişcare pe scenă. Fiecare nou riff e întâmpinat de urale, fiecare final este urmat de aplauze prelungi. Momentul „Orion” este unul dintre cele mai reuşite, „Escape” o raritate, deşi, în ciuda celor spuse de Eicca Toppinen, între timp şi Hetfield şi compania au cântat, pentru prima dată, această vechitură în concert. O prelucrare izbutită este şi cea care încheie seara, „One”, cu trecerea în partea rapidă realizată sub formă de polifonie. Una peste alta, setlistul este suficient pentru a ilustra acest concert. Mi-aş fi dorit, recunosc, şi o surpriză legată de „Hardwired… To Self-Destruct” şi mă voi întreba multă vreme de acum înainte cum de un ansamblu de instrumente clasice nu s-a gândit să facă „The Call of Ktulu”. Dar, trecând peste aceste aspecte şi peste orice îndoieli, Apocalyptica a sărbătorit cu noi o aniversare plină de semnificaţii, într-un context live de calitate incontestabilă.
Lasă un comentariu