Graspop Metal Meeting 2016/ 17-19 iunie 2016, Dessel, Belgia – ziua 1

Prima zi efectivă de Graspop începe cu o coadă din ce în ce mai mare la intrarea în târgul unde, am spus deja, aşteaptă să fie cumpărate vestitele şi indispensabilele cizme de cauciuc. „Deschidem în cinci minute”, anunţă un paznic zâmbitor, dar cele cinci se transformă în treizeci şi o mulţime din ce în ce mai mare freamătă de parcă înăuntru o aşteaptă capul de afiş al festivalului. În sfârşit, pătrundem în incinta dorită, cumpărăm sau nu cizme la preţul nu foarte modest de 25 de euro perechea şi profităm de ocazie ca să ne uităm la tricouri şi alte accesorii, în fruntea cărora stau nenumăratele CD-uri şi discuri de vinil. Dimineaţa se scurge agale, parcă ceva mai senină, iar ora 13.50 ne găseşte în faţa Mainstage 1.

Când un supergrup american se apucă să cânte rock clasic, tehnica e tot timpul la cel mai înalt nivel, deşi expresia suferă într-o anumită măsură în comparaţie cu giganţii britanici care au definitivat genul. Cu alte cuvinte, The Winery Dogs, proiectul lui Mike Portnoy, Billy Sheehan şi Richie Kotzen nu va atinge profunzimile unor Led Zeppelin sau Cream, nici măcar dramatismul co-naţionalilor de la Alice In Chains, dar va oferi mereu o mostră de rock cântat ca la carte. Live trupa e un deliciu, cu vocea flegmatică a lui Kotzen şi virtuozităţile sincopate ale lui Sheehan, la care se adaugă, evident, imaginaţia flamboiantă a bateristului. E aceeaşi poveste despre personaje precum „Captain Love” cuprinse de „Desire”, dar spusă în forţă şi cu o virtuozitate din care nu lipsesc subtilităţile armonice. De ascultat, de ţopăit, de admirat.

Sixx:A.M. este una dintre trupele aflate în constantă creştere în ultimii ani. După ce a pornit pe post de coloană sonoră a poveştii autobiografice a lui Nikki Sixx, grupul a căpătat o identitate din ce în ce mai solidă, iar DJ Ashba şi James Michael s-au dovedit piloni inconturnabili ai noii identităţi muzicale a celui ce a fost timp de decenii basistul şi principalul compozitor din Mötley Crüe. Calitatea albumelor, strălucite la capitolele producţie, compoziţie şi interpretare contrastează oarecum cu o prestaţie live departe de a fi ireproşabilă. Vopsiţi în roşu şi negru, ca pe spatele noului CD „Prayers for the Damned, part I”, membrii Sixx:A.M. stăpânesc excelent partea legată de prezenţa scenică. Însă încă de la „This Is Gonna Hurt”, sunetul lasă de dorit la nivelul vocii. Mereu izolate în fundal, liniile lui James Michael devin audibile abia în registrul acut, iar cele două soliste de susţinere par a cânta în şoaptă. Devine repede clar că lucrul este cauzat şi de inadaptabilitatea live a lui Michael, cu un auz extrem de bine pus la punct, o intonaţie curată, însă deficitar la capitolele volum şi respiraţie. În privinţa celui dintâi, rămân totuşi la părerea că se putea rezolva din mixaj, mai ales că la „Everything Went To Hell”, unde cântă în duet cu o domnişoară cu forţă vocală, nici aceasta din urmă nu se aude. Altfel, e desigur plăcut să asculţi câteva dintre piesele de bază de pe noul album, plus vechi hituri ca „Stars” sau „Lies of the Beautiful People” (care încheie recitalul), să-i vezi pe Ashba şi Sixx în formă maximă şi să te bucuri că şi atunci când cei de pe scenă insistă să se îmbrace ca la circ (moştenirea Crüe), pot fi muzicieni de excepţie. Totuşi, nu cred că cineva care îi aude pentru prima dată live pe cei de la Sixx:A.M. este cucerit de aceste compoziţii care, insist, pe album sună excelent.

După o scurtă pauză schimbăm registrul şi scena şi ajungem de la Mainstage 2 la Marquee tocmai când începe recitalul Arcturus. Aceşti norvegieni sunt o prezenţă unică în peisajul muzical european, iar prestaţia din concert nu face decât să confirme acest lucru. Cu un sunet foarte bun, ICS Vortex şi compania ne învăluie cu sonorităţile lor avangardiste, cu întâlnirea dintre simbolurile vikinge şi elementele SF din aspectul vizual transpusă sonor: sunt pasaje reci, cu reminiscenţe black-metal, dar e mai ales o incursiune cvasi-psihedelică în universuri labirintice, cu progresii armonice stranii şi melodii întortocheate. Ansamblul sună extrem de omogen inclusiv pe piesele noi precum „Crashland”, dar în evidenţă ies subtilitatea ritmică punctată de un joc măiastru pe cinele a lui Hellhammer şi vocea de tenor a lui ICS Vortex, efectiv strălucită şi îmbinând accentele tragice cu cele de operă bufă. Maleficul şi tristeţea îmbrăcate în zeci de măşti sonore ies la iveală în „To Thou Who Dwellest in the Night”, amintindu-ne că acest grup avangardist şi progresiv îşi are rădăcinile într-un black-metal nordic pe care l-a transformat complet păstrându-i însă esenţa rece şi întunecată.

Facem o scurtă pauză în care culorile cerului se închid din nou şi dăm o raită pe la centrul de presă. Pe micuţa terasă sau pe canapelele din interior stau ziarişti de toate felurile şi câţiva artişti, în timp ce o cameră izolată găzduieşte interviuri exclusive. Pereţii de la intrarea spre centrul propriu-zis sunt acoperiţi de postere uriaşe şi citate din diferiţi muzicieni rock, unele simpatice, altele intelectuale, altele undeva între sarcastice şi idioate (cei de la Ghost sunt campioni la acest capitol), iar înăuntru poţi să stai un pic la adăpost, să moţăi pe o canapea, să intri pe net sau să cumperi jetoane fără coadă şi băutură la fel. Încărcatul telefoanelor e gratuit doar aici, iar utilizarea toaletelor comodă, deşi gradul de zgâlţâială a cabinelor variază considerabil în funcţie de cei aflaţi în acel moment pe una dintre scenele principale: una e să te descarci pe Foreigner, alta pe Amon Amarth.

Următoarea destinaţie este tot cortul Marquee. Aici avem întâlnire cu Moonspell. Portughezii par a fi în ultimii ani într-o dispoziţie comemorativă, şi dacă la Râşnov au cântat integral primul album, „Wolfheart”, la Graspop avem parte de „Irreligious” cap-coadă. Încă de la „Opium” sala sare în sus pe ritmul muzicii, Fernando Ribeiro este într-o formă foarte bună, mişcarea scenică intensă. Fiind vorba despre un disc „clasic”, nu e nevoie de prea multe cuvinte introductive. Trecem ca prin vis prin „Ruin and Misery”, ne trezim zguduiţi de „Mephisto” şi plecăm mulţumiţi la „Full Moon Madness”. Mulţumiţi, dar nu prea grăbiţi, pentru că afară a început din nou să toarne.

De parcă nu am fi în iulie ci în aprilie, şuvoaiele se potolesc după o vreme şi avem parte doar de duşuri sporadice – în ciuda prognozelor – pe timpul recitalului Megadeth de pe Mainstage 1. Oricât de hulit şi de tăvălit prin noroi ar fi Dave Mustaine, este clar că şi-a păstrat publicul şi că a ştiut totdeauna să-şi aleagă cum trebuie oamenii. Încă de la deschiderea cu „Hangar 18”, pe care maestrul de ceremonii încearcă şi reuşeşte să-şi stăpânească fragilitatea binecunoscută din concerte a vocii, se observă lesne că are în Kiko Loureiro un partener redutabil. Acest chitarist, al cărui potenţial extraordinar putea fi intuit încă de la primele albume Angra, „Angels Cry” şi „Holy Land”, pare a fi de când lumea în Megadeth: stăpâneşte cu o siguranţă demnă de invidiat toate schimbările de tempo şi alternanţele solo/ riff de pe piesele mai noi şi mai vechi, face backing vocals, ştie când să iasă în prim-plan şi când să i-l lase lui Mustaine, şi dacă nu ai şti istoria nimeni nu ar putea să te convingă că nu a fost acolo când a luat naştere „Tornado of Souls”. Remarc însă la Megadeth un lucru care apoi se va dovedi tendinţa anului la toate trupele care au scos albume de succes în anii 1980 şi 1990 şi sunt încă active: se cântă câteva piese de pe albumul curent (patru în cazul de faţă) şi în rest doar compoziţii din respectivele decenii. Aşa se face că lipsesc – din păcate, îndrăznesc să zic! – piese de pe albume excelente ca „United Abominations”, „Endgame” sau „Th1rt3en”. În schimb avem parte de nelipsitele şi nu mai puţin doritele „Sweating Bullets”, „She-Wolf” sau „Symphony of Destruction”, de proiecţii de toată frumuseţea ce culminează pe un „Peace Sells…” de-a lungul căruia se desfăşoară chipurile a zeci de duşmani şi prieteni ai păcii, de Dave Ellefson pe post de minte limpede şi de un baterist de împumut, Dirk Verbeuren, foarte bine pus la punct. Mustaine pare bine-dispus, ne mulţumeşte repetat pentru „cel mai bun job din lume” – cel pe care i-l oferim, şi încheie, în aplauze frenetice, cu clasicul „you were great and we were Megadeth”. Dacă aşa va suna şi la Bucureşti, face toţi banii!

Lumea se împrăştie odată cu norii nehotărâţi între Apocalyptica, Amon Amarth şi Zakk Wylde. Îl aleg pe acesta din urmă şi astfel păşesc pentru prima şi ultima dată pe timpul acestei ediţii în cortul Metal Dome, mare şi absolut ticsit, cu o bună parte din public înghesuită în faţa intrării. În varianta solo, Zakk propune o abordare diferită de cea din Black Label Society. Deşi pe „Sold My Soul” solo-ul de chitară este prelungit la nesfârşit, în rest în prim-plan apar cântecele cu structuri clasice, într-un stil blues-rock cu influenţe de country, multe momente acustice şi părţi de pian cântate de acelaşi Zakk. E cu siguranţă o muzică plăcută, Zakk ne încântă în exprimări bluesy cu abordarea vocală devenită inconfundabilă şi cu solo-urile tonale şi melodioase, dar… la capitolul armonie, lucrurile sunt rudimentare. Practic, indiferent că un cântec durează trei sau zece minute, basul, chitara armonie şi tobele repetă la nesfârşit aceleaşi câteva măsuri, cel mai adesea pe tiparul armonic clasic I-IV-V-I. Astfel încât, cu toată culoarea melodiei, la un moment dat devin evidente monotonia şi caracterul repetitiv. Totuşi, ca moment de respiro sau ca prilej de a-i admira virtuozitatea lui Zakk, recitalul e cât se poate de la locul lui. Până la sfârşit publicul se împuţinează – nu ştiu dacă oamenii se aşteptaseră la ceva mai metalic sau pur şi simplu vor să ocupe un loc cât mai în aproape de scena principală unde urmează capul de afiş al serii şi poate al festivalului.

În perimetrul din faţa scenelor mari, pe o distanţă de zeci de metri, noroiul a devenit cleios şi dens. E greu să găseşti un loc cât de cât uscat şi orice alte încălţări în afară de bocanci şi cizme sunt compromise definitiv. Suntem în Belgia, aşa că, deşi e zece şi douăzeci, întunericul nu s-a lăsat încă cu totul. Din boxe se aude începutul unei furtuni, apoi o cvartă mărită, „diabolus in musica”, vesteşte că a început… Black Sabbath. M-am temut de un singur lucru: de forma lui Ozzy. Încă de la primul „oh, no, no, please God, no”, devine clar că azi totul e în regulă. De unde privesc, îi văd pe cei trei oameni mici, dar îi aud cu toată măreţia celor peste patruzeci de ani. Tony Iommi, chinuit de câţiva ani de o boală grea, adoptă postura obişnuită de sfinx şi revarsă din chitară riff după riff monolitic. Mâinile ridate şi cu venele ieşite la iveală ale lui Geezer Butler izbesc cu frenezie coardele basului, convingându-ne încă odată că „Fairies Wear Boots”. Sunetul foarte bun la început suferă când cel de la butoane hotărăşte că are nevoie de un surplus de başi, dar îşi revine treptat. În sfârşit, îi vedem în formula aproape originală. Ozzy, cocoşat şi ţopăind strâmb, e la fel de entuziast ca oricând în faţa unui public ca acesta, care cântă, aplaudă, strigă, se mişcă. „After Forever” ne aminteşte de rădăcinile catolice ale textierului-basist, iar apoi urmează hit după hit, de pe doar cinci albume rămase mult în urmă. Se pare că, fiind ultimul turneu, Black Sabbath nu şi-a asumat niciun risc pe partea aceasta: doar cântecele pe care oricine le cunoaşte şi vrea să le audă. Nimic de pe „Sabotage” sau „Never Say Die”, nimic nici de pe recentul şi încununatul de succes „13”. În schimb câteva perle de genul „Behind the Wall of Sleep”, „War Pigs” ca să poată cânta toată lumea strofa, dar şi pasajul instrumental care aduce cu un riff compus cu câţiva ani mai târziu pe piesa-etalon a perioadei Dio, sau „Hand of Doom”, singura piesă pe care Ozzy o ratează, greoi în a stăpâni alternanţa registrelor vocale. Totul sună plin, dramatic, în forţă, clapa completează chitara, Iommi este heavy-metal şi blues în acelaşi timp. Sentimentul e uneori copleşitor şi bucuria unui recital totuşi destul de lung cu atât mai mare. Aşa s-a născut muzica noastră şi dacă acesta e ultimul turneu Black Sabbath, bătrânii pleacă cu capul sus. Un Ozzy foarte lucid îl prezintă şi pe clăparul ascuns în spatele culiselor, Adam Wakeman (fiul mult mai celebrului Rick), iar încheierea de după „Paranoid”, cu declaraţiile de dragoste, plecăciunile discrete şi binecuvântările inventatorilor heavy-metal vede râuri de rockeri revărsându-se spre corturi.

În faţa Mainstage 2, în acelaşi noroi omniprezent, rămâne totuşi un grup compact de entuziaşti. Între ei, Fernando Ribeiro de la Moonspell. În lumina obscură se iveşte un decor teatral cu elemente satanice, glasuri parcă din lumea de dincolo răsună de pe bandă. Şi deodată în mijlocul scenei apare un personaj gotic victorian, un maestru al camerelor obscure, un muzician-actor şi trupa lui îndelung rodată: e „Welcome Home”, e King Diamond. Este a treia oară când îl văd pe danez şi impresia este de fiecare dată covârşitoare. De data aceasta, în tendinţa sus-menţionată, setlistul este alcătuit exclusiv din piese cuprinse între „Fatal Portrait” şi „The Eye”, plus două preluări Mercyful Fate. Intonaţia maestrului de ceremonii este perfectă, dar la fel de solid se dovedeşte şi ansamblul instrumental, coordonat de Andy LaRocque. Pe de o parte este o bucurie să asculţi într-o interpretare măreaţă vechile „Sleepless Nights” sau „Eye of the Witch”, pe de altă parte decorurile schimbătoare fac ca atmosfera întunecată să fie din ce în ce mai apăsătoare, cu punctul culminant atins pe „Come to the Sabbath”, cu coregrafa pe post de vrăjitoare ridicând în ritm de dans macabru un cap de ţap.

Însă după această primă parte urmează principalul punct de atracţie: întregul album „Abigail”, o poveste horror despre un conac blestemat şi un copil posedat, într-o redare muzicală şi scenică deopotrivă. Scenariul macabru şi muzica ce-i dă viaţă se desfăşoară sub ochii noştri, cu înmormântarea copilului Abigail, sarcina bietei Miriam Natias şi coşmarurile lui Jonathan La’Fey. La 29 de ani de la lansare, muzica aceasta se dovedeşte de o maturitate surprinzătoare, structurile narative sunt într-un echilibru desăvârşit, evolutive şi progresive, cu elemente tematice care revin pentru a sublinia leitmotivele textelor. Cu un sunet la înălţime, toate acestea au ca rezultat poate cea mai măiestrită prestaţie artistică a întregului recital. King Diamond iese din pielea personajului doar la final, pentru a mulţumi unui public fascinat, speriat, contrariat, încântat. Şi, după cum spun şi ultimele versuri ale albumului, a sosit vremea să spunem şi noi noapte bună.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*