Oferta verii e bogată în concerte. Metal alternativ, chitarişti faimoşi, poate cei mai rafinaţi orchestratori din rock, death-metal cu coloratură de H. R. Giger… ce mai, timp şi bani să ai. Cu toate acestea, o doză de excelenţă în heavy-metal-ul clasic cu greu se ratează. Mai ales că nici noi, nici artiştii nu întinerim. Aşa se face că, şi datorită unui număr spectaculos de bilete vândute în chiar ultima săptămână înainte de eveniment, spaţiul de la Romexpo ajunge să geamă de lume venită să-i întâmpine pe cavalerii britanici şi germani ai chitarelor electrice. Şi pe una dintre puţinele trupe de heavy-metal clasic de la noi, 9.7 Richter. Din păcate ora cam timpurie nu-mi permite să ajung la recitalul bucureştenilor, pe care însă oricum trebuie să-i felicit pentru această bornă din cariera lor. În tot cazul, după o tură foarte rapidă pe la un stand cu tricouri cât se poate de scumpe, populaţia metaliferă se plasează în faţa scenei cu sau fără bere în mână (mai degrabă fără, dar ajungem şi acolo) la timp cât să vadă apariţia unui dovleac cu intenţii războinice şi să primească în urechi trompetele Ierihonului şi începutul teuton al serii: „People are in big confusion, they don’t like their constitutions”.
Cu recentul „My God-Given Right” la activ, Helloween continuă seara cu „Dr. Stein”, până să scoată la iveală piesa-titlu a sus-numitului album, pe care Andi Deris, devenit principal compozitor, încearcă să facă şi publicul să cânte. Reacţia e în regulă, muzica la fel – în ciuda unui sunet cu prea mult accent pe înaltele vocii şi o oarecare confuzie la nivelul chitarelor – însă parcă e ciudat să-i vezi pe bostănei pe lumină. Sascha Gerstner tuns pare mai matur, veteranii Grosskopf şi Weikath nu şi-au pierdut din entuziasm, în timp ce Dani Löble, care se aude cel mai bine dintre colegii lui, îşi etalează precizia şi furia. „Power” sau „I Could Fly” încing şi mai tare publicul, părţile vocale în registru grav nu se prea aud (ca de pildă intro-ul de la „Keeper of the Seven Keys”, parte a unui medley) şi scurtul bis încheie prestaţia cu un „I Want Out” prelungit. A fost şi schimbarea de ţinute, a fost şi insistenţa pe omniprezentele şi inconturnabilele „Keeper…” (primele două, clasicele), pe scurt, plăcut, dar parcă se putea şi mai mult. E timpul pentru o pauză de bere, dar… nici vorbă de aşa ceva. Cozile interminabile durează uneori peste 25 de minute, la sfârşitul cărora uneori nu te alegi cu nimic (pentru cei care nu au prins „epoca Ceauşescu” – cu asta se ocupau zilnic părinţii voştri pe atunci), iar norocoşii cumpărători trebuie să stea apoi încă vreo 20 de minute la toalete. E drept că, pentru ce urmează, un cap limpede poate fi de folos…
O pânză cu logo-ul trupei acoperă scena. Valul de sunet pare să o rupă şi, pe fondul unor proiecţii, „Dragonaut” deschide drumul… the priest is back! Încă de la primele note totul are un aer masiv, ca o forţă a naturii revărsată peste public în valuri sonore. După „Metal Gods” şi „Devil’s Child” imaginea e deja completă. Riff-uri memorabile, melodii vocale cu o impostaţie aproape neoclasică, sunet plin, armonii bazice şi solo-uri de chitară explozive. Bun, ştim, asta înseamnă Judas Priest. Dar transpunerea live este remarcabilă şi captează fiecare trăire din această definiţie pură a heavy-metal-ului. „Victim of Changes” scoate la iveală şi latura progresivă, chiar şi câte o mică nesincronizare pare un recul care-ţi sare apoi înapoi în faţă cu putere şi mai mare. Limitele… limitele sunt cunoscute de ceva vreme, dar adaptarea este excepţională. Vocea are susţinerea unui delay omniprezent, unele părţi ce merg spre supra-acut nu mai au acel caracter tăios şi curat, ci se joacă undeva între ţipăt şi falset care taie din vigoare, dar, una peste alta, acest om de 64 de ani pe nume Rob Halford este în continuare unul dintre cei mai buni solişti vocali din era metal. Repet, cu mijloacele de acum, poate da lecţii de interpretare şi virtuozitate. Iar publicul este copleşit. Refrenul la „Turbo Lover” este preluat în întregime de spectatori, care şi-au însuşit chiar şi părţile mai puţin metal ale acestor muzicieni care, la câte au făcut pentru gen, îşi pot totuşi permite multe. „Redeemer of Souls” se dovedeşte excelent integrată în ansamblul de piese clasice – am mai spus-o şi insist, albumul cu acelaşi titlu îşi are locul în galeria marilor discuri din anii ’80 – Ian Hill e un cronometru, Glenn Tipton dă viaţă riff-urilor şi chitara parcă arde, chiar şi când mai zbârceşte câte un solo, iar Richie Faulkner este pur şi simplu minunat. Imposibil de spus că îl face uitat pe K. K. Downing, dar nu cred că se putea înlocuitor mai bun. „Beyond the Realms of Death”, sensibilă şi dramatică, arată încă odată calităţile emisiei şi frazării lui Halford – plus niscai improvizaţie – şi totul culminează cu sosirea pe scenă a unui oarecare domn Harley Davidson, susţinut de imagini cu „motorişti din toate ţările” şi care dezlănţuie „Hell Bent for Leather”. Niciun concert Judas Priest nu poate sări peste cântecul cu aluzii la supravegherea din fostul lagăr sovietic, „Electric Eye”, cu riff-ul inconfundabil, dar piatra de încercare, introdusă de Scott Travis care spune că de-acum pentru trupă oraşul nostru se va numi „Bucharock”, este „Painkiller”.
Piatră de temelie a carierei trupei, piesa cere un Halford în plină formă. Trebuie subliniat că vocile înalte se sting primele (de obicei începând cu vârsta de 35 de ani, Pavarotti a fost o excepţie fericită), iar acest cântec cere mai multă acurateţe şi tehnică decât celelalte. Deci Rob Halford nu-l va mai cânta niciodată ca pe vremuri. Dar este din nou fantastic să-l vezi cum se adaptează, cum îşi simplifică sarcina pe strofe, cum atinge – fie şi „zgâriat” – notele cele mai înalte, şi cum, în final, îşi expune ambitusul coborând până în urlet death-metal, cu o expresivitate cum nu există în această muzică decât la el. În acest context, cu un public absolut încântat şi care oferă trupei un cearşaf cu inscripţia „Judas Priest are the kings of metal”, „Living After Midnight” e doar muzica relaxantă de rămas-bun. Şi, evident, cântăm cu trupa.
Eşecul organizatoric ilustrat de problema de la standuri şi toalete nu poate în niciun caz să şteargă impresia unei seri memorabile, la care, sincer, aproape că nu mă aşteptam. Venisem să văd nişte giganţi care şi-au trăit traiul. Plec parcă încărcat de puterea pe care ţi-o transmite această muzică şi cu o convingere neclintită: nu poţi spune că ai înţeles ce înseamnă heavy-metal până n-ai văzut un concert Judas Priest!
Lasă un comentariu