Manzarek

260 vizualizări
Pe 20 mai a murit unul dintre muzicienii emblematici ai anilor ’60 ai secolului trecut: RAYMOND DANIEL “RAY” MANZAREK. In galeria de figuri clasice ale varstei de aur a rock-ului, Manzarek a stat mereu, ca si ceilalti colegi de trupa, in umbra carismaticului Jim Morrison. Insa daca Morrison a fost sufletul The Doors, Ray Manzarek a fost fara indoiala creierul.

La jumatatea anilor ’60 Ray Manzarek era unul dintre tipicii artisti in devenire din Los Angeles, implicat din plin in tot ce presupunea miscarea culturala ce se nastea in acele zile. Student la Universitatea de Film, Manzarek se ocupa si cu muzica si cu meditatia transcendentala, la cursurile uneia dintre scolile create de Maharishi Mahesh Yogi. Aici i-a intalnit pe John Densmore si Robby Krieger, insa momentul de cotitura din viata si cariera lui a fost reprezentat de discutia cu un coleg de la universitatea de film. James Douglas Morrison i-a vorbit despre viziunea lui muzicala si poetica si i-a cantat o melodie. Asa a aparut trupa care avea sa le schimbe vietile. Si pe ale unora dintre noi.
 
 
Despre The Doors se vorbeste mult mai ales in legatura cu excesele lui Morrison, insa din punct de vedere muzical, grupul este unul dintre cele mai subapreciate din istoria muzicii secolului trecut. In plina epoca „peace and love”, dominata de mesaje de un optimism debordant si o spiritualitate incerta, grupul american aduce o viziune poetica si muzicala care pune in evidenta si latura intunecata a naturii umane, cu incursiuni in oniric influentate de Nietzsche, Freud, William Blake si Aldous Huxley, de poetii simbolisti francezi si de drogurile psihedelice. Jim Morrison nu era omul niciunei dogme, deci meditatia transcendentala nu devine o componenta importanta in The Doors. Poet original si extravagant, Morrison da nastere unei idei artistice pentru exprimarea careia e nevoie de o stiinta muzicala pe care solistul vocal nu o avea. Si aici intra in scena Ray Manzarek. Desi exista si un album de blues semnat The Doors („LA Woman”), muzica trupei se sprijina din plin pe educatia muzicala clasica europeana imbogatita de jazz a lui Manzarek si a celorlalti doi instrumentisti. Cum in concert si pe primul album trupa nu are basist, Manzarek isi dezvolta un stil polifonic, cu basul armonic cantat foarte pregnant cu mana stanga. Pe scheletul melodiilor lui Morrison, Manzarek construieste edificii pe baza armoniilor clasice alternand cu un minimalism jazz-istic, fiind, printre altele, un maestru al armoniilor de septima de dominanta, ca pe „Yes, the River Knows”, ce dau muzicii un sentiment plutitor, mereu deschis catre noi cadente. Toate acestea se potrivesc foarte bine si incursiunilor psihedelice ale muzicii, insa The Doors nu se limiteaza niciodata la atat, ci aduc in cantecele lor inclusiv influente ale muzicii de cabaret din Europa – de la „Strange Days” pana la „The Soft Parade”, acesta din urma unul dintre albumele cele mai putin apreciate ale trupei, desi bogatia lui muzicala e incontestabila.
 
Prin abordarea originala – la nivelul muzicii si al versurilor – care ii deosebeste pe acesti muzicieni de colegii lor de generatie, cu care au totusi foarte multe lucruri in comun, The Doors devine un grup-precursor pentru unele dintre cele mai diverse ramuri ale rock-ului: art rock prin rafinament, dark rock prin tensiunea versurilor subliniata de armonii si de sectia ritmica, punk prin abordarea directa si agresiva. Dupa plecare din trupa a lui Jim Morrison mai apar doua albume The Doors, care merg dinspre un rock psihedelic cu momente clasice spre jazz si care dovedesc pe de o parte forta creativa inepuizabila a lui Manzarek si pe de alta contributia esentiala a lui Morrison la stilul muzical infatisat de The Doors de-a lungul albumelor cu el la voce.
 
 
Manzarek si-a continuat activitatea si dupa anii ’70, a prelucrat Carmina Burana in stil propriu – o consecinta logica a unei tendinte audibile pe „The Severed Garden”, acea adaptare pe versurile lui Morrison a cunoscutului Adagio in sol minor atribuit lui Albinoni – a cantat jazz, punk, rock clasic si piese The Doors si a scris doua carti. Suparat pe felul in care Oliver Stone a descris viata lui Morrison in filmul „The Doors” (care bateristului John Densmore i-a placut), se spune ca Manzarek ar fi dorit sa faca el insusi un film despre acea perioada. Aflat in conflict cu Densmore din cauza viziunii diferite legate de exploatarea comerciala a muzicii The Doors, Ray Manzarek a spus recent ca versurile lui Morrison sunt prea frumoase pentru a nu fi cantate si ca supravietuitorii din The Doors ar trebui sa faca acest lucru cat mai sunt in viata. Insa pe 20 mai Ray Manzarek a trecut la randul sau pragul catre „partea cealalta”, in varsta de 74 de ani, intr-un spital din Rosenheim, Germania.
 
In cautare de spectacol si de stralucire, media nu retin in prim-plan decat viata tumultuoasa a lui Jim Morrison. Dar o privire asupra artei The Doors scoate la iveala, incetul cu incetul, adevarata esenta a acestui grup, in care pe langa chitara lui Robby Krieger si bateria lui John Densmore definitorii raman poezia stranie si minunata a lui James Douglas Morrison si stiinta muzicala a discretului Raymond Daniel Manzarek. Dumnezeu sa-l ierte.
 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*