Când muzica îți merge direct la suflet, îți urmezi trupa preferată oriunde! Articol scris de Tolea Postovei, un mare fan al trupei britanice MARILLION, pe care a reușit să o vadă live în Verona.
Pot spune că sunt un mare fan al trupei MARILLION încă din anii ´80, când primele lor albume acopereau golul existent la acea dată în aria rock-ului progressive, scoțienii fiind printre inițiatorii a ceea ce se va numi neo-prog. Am urmărit evoluția trupei și cu solistul Fish și fără Fish, ascultând și cumpărând toate albumele, chiar dacă vocile multor prieteni spuneau că nu le este pe plac Steve Hogarth. Am adunat pe vinil sau CD aproape toate aparițiile originale semnate Marillion și m-am bucurat pe video de concertele extraordinare apărute de-a lungul anilor. Am strâs albume – proiecte cu Steve Hogarth, Steve Rothary, Fish, Pete Trewavas și mi-am dorit de mulți ani să îi văd live atât pe ei,cât și pe Fish (poate la ultimul său turneu voi reuși).
Prin iarnă am aflat de noul album al trupei, cel de-al 18-lea din discografie și l-am cumpărat, deși nu se știa când apare (acum știu că e gata și va fi lansat peste vreo 10 zile), fiind în același timp trist că nu am reușit să prind unul dintre cele 6000 de copii cu autografe.
Dar asta nu a mai contat, căci apoi au apărut datele turneului european, iar eu am identificat două locuri unde m-aș fi putut intersecta cu Marillion : Plsen sau Verona. Am ales rapid Verona, am cumpărat bilete pentru toată familia și am plănuit și o minivacanță în Milano pentru a mari plăcerea călătoriei.Totul în câeva ore…
Înainte de plecare m-am lăudat că voi vedea un concert în Colosseumul din Verona și așteptam să povestesc cum s-a auzit Marillion acolo (am avut tentative recente nereușite de a rezervă bilete acolo la Black Sabbath și David Gilmour). Cu toate astea însă, în drumul de la gară spre cazare atenția mi-a fost atrasă de un banner care anunța Pintus la Arena di Verona pe 10 septembrie, adică exact în care noi aveam bilete la Marillion. La panica ce s-a așternut din cauză că nu găseam direcția spre cazare s-a adăugat o extra panică atunci când ni s-a spus la arenă că de fapt nu cîntă Marillion, ci un umorist, acest Pintus…Am găsit în final cu greu camera noastră și ne-am liniștit când am descoperit că în Verona este un Teatru Roman unde se va desfășura, în cele din urmă, concertul.Uffff!!
Înainte de a descoperi orașul și a mînca am zis că e bine să facem o vizită de studiu la locație, mai ales că era la 10 minute de noi .Ajunși acolo am încercat să identificăm poarta de intrare sau vreun anunț legat de oră de acces. Zgomotele probelor de sunet se auzeau, dar nefiind nimic afișat ne-am îndreptat spre o latură a arenei unde era camionul cu instrumente ale trupei. După 10 secunde, ce să vezi însă? Am înlemnit: în față mea era … Steve Hogarth care se pregătea să urce în mașină.
L-am oprit (mai era un tip care îi luă autograf ), am făcut repede poze cu el și am rămas surprinși că nu am găsit repede un pix să ne semneze și nouă pe ceva….dar avem pozele!
După 3 ore de explorare a străzilor din Verona (superb oraș) am ajuns la intrarea în teatrul roman unde erau vreo 40-50 de oameni deja în fața porții. Aici, din nou, alt șoc: celălalt Steve (Rothery) era printre fani. Am reacționat repede cu telefonul mobil, am făcut poze, dar din nou nu am avut pix să luăm autografe (jur că nu mai plec la concerte fără pix și coperți de albume în buzunar). Am avut noroc însă că până s-au prins ceilalți cine e personajul modest, acesta a dispărut…
O oră de așteptare și iată-ne la „gradena non numerata”, partea din spate a arenei, dar central cu vizibilitate perfectă. Luăm repede câte o bere mică de emoție (5 euro/330 ml pentru cine e interesat) și urmărim timp de o oră „viermuiala” de pe scenă și ne distrăm împreună cu individul care vindea bere prin public „Birra, ragazzi, birra” – slogan ce avea să ne urmărească până în final (iar eu am băut însă apă în continuare cu gândul la berile reci din frigider).
Ușor-ușor, muzica din difuzoare s-a amplificat, acoperindu-l pe tipul cu berea, iar înainte de oră 9 publicul a fost încălzit cu Who și Deep Purple (evident, în difuzoare, Seeker și Black Night creând atmosfera necesară). Despre public, ce să spun? Cred că peste 2000 de spectatori (concertul a fost sold out), medie de vârsta peste 40 de ani, oameni respectabili cu tricouri cu Marillion ,perechi simpatice, câțiva tineri, dar și câteva „fițe”, vizitatori din Germania, Olanda, Anglia și poate alte zone. În față, în primele rânduri, am văzut fanii adevărați care știau textele, mișcările și anticipau reacțiile din scenă și din arenă.
La 9 fix concertul a început cu instrumentiștii pe scenă și cu Steve Hogarth pe ecran se cântă Invisible Man), ulterior alăturându-se în carne și oase. Impactul de debut a fost major: sunet superb, public minunat, trupă cu chef de cântat, chiar dacă era ultimul concert din „piciorul european de vară”…sau poate de aceea au și lungit concertul față de aparițiile precedente. Show-ul a durat 2 ore și jumătate fără pauză,au cântat 19 piese pe care le găsiți ușor aici.
Ca de obicei, evit să descriu în amănunt ce s-a întîmplat muzical pe scenă (a vorbi despre muzică e ca și cum ai dansa despre arhitectură, spunea cineva odată), însă iată ce am remarcat :
-dinamismul lui Steve Hogarth care a dansat, a sărit, a jucat teatru, efectiv, iar în final a coborât în public, spre disperarea oamenilor de ordine care alergau după el…și bineânțeles vocea lui spectaculoasă (nu mai încercați comparația cu Fish, sunt două entități care au dat culori diferite trupei, iar Hogarth rezistă de peste 25 de ani, timp în care scos vreo 12 albume);
-modestia lui Steve Rothery, un chitarist care curge, nu are mimică și joc de scenă ,dar ridică audiența în picioare prin unele solo-uri, cel final din Neverland fiind doar un exemplu;
-vivacitatea lui Pete Trewavas, uneori prea mic pentru bass-ul său, de cele mai multe ori însă mai mult decât parte a secției ritmice…plus câteva perle de umor tipic englezesc din partea sa;
-discreția lui Ian Mosley la tobe, dar prezența lui constantă în sound;
-poezia clapelor lui Mark Kelly, ingeniozitatea sa și puterea de umple spațiile atunci când nu te aștepți.
Mi-au placut selecția pieselor, varietatea ritmică, atingerea a 6 albume, plus cel nou, plus o secvență întreagă de bis desprinsă din Misplaced Childhood, adaugând aici sincronizarea perfectă între muzica și imaginile de pe ecran (da, a fost un ecran cum se întâmplă de obicei, cu clipuri și grafica bine conturate, care ne-au deschis noi orizonturi de explorare a textelor – aici aș adăuga că am un mare regret în ultimul timp că nu mai apuc să urmăresc textele pieselor, adevarate poeme uneori).
Din recital merită amintite efectele de culoare de la Power și The Great Escape, grafica desavârșită de la Sounds that can’t be made, participarea publicului la Afraid of Sunlight, superba evocare a muzicienilor dispăruți și înfierarea consumului de droguri și alcool în King, piesa la care pe ecran au apărut imagini cu mari muzicieni și actori dispăruți, fiind omagiați și recent dispăruții Lemmy și David Bowie. Iar finalul setului cu Neverland mi-a amintit puțin de sonorități Pink Floyd.
Pentru mine punctul culminant a fost prezentarea lucrării în 4 părți „The New Kings” din proaspătul album F.E.A.R (F**k Everyone And Run- aștept albumul să mă exprim definitiv asupra alegerii acestui titlu). Timp de 10-12 minute, cred, a avut loc o explozie de sunet, mișcare și lumini într-o înfierare acidă a noilor îmbogățiți, a decadenței societății aflate la cheremul noilor miliardari de carton, a mafiei sovietice sau de alt tip, o erupție încheiată cu un strigăt de disperare „Why is nothing ever true?” și cu publicul în picioare ovaționând minute bune.
Știam că va fi și a doua revenire, iar Hogarth a făcut o pauză să bea din bere și show-ul s-a terminat cu Estonia și This Strange Engine, dar bucuria nu era legată de piesele cântate, ci de dorința prelungirii clipelor de extaz. Finalul a fost de-a dreptul ireal, ca tot show-ul, de altfel, aveam impresia că sunt pe o altă planetă..dar luna care strălucea în stânga scenei și turnul alb al domului inundat de reflectoare ne readuceau în realitate..
La 11:30 trupă părăsește scenă în aplauze, un norocos apucă să ia un autograf de la Pete, Steve aruncă o ploaie de pene în primele rânduri, publicul se retrage mulțumit, iar individul în roșu continuă să strige „Birra, ragazzi, birra”. Se beau ultimele beri spre ieșire iar noi ne îndreptăm ușor într-o noapte liniștită spre frigiderul nostru..
Încerc să revăd în timp ce scriu câteva piese pe youtube, dar lipsesc zgomotul de fond, emoțiile celor de lângă ține, atemporalitatea sunetului și apropierea de ireal a muzicii live, domul luminat, luna de povești …și nu se aude nici tipul cu „birra,ragazzi,birra”…Păcat!
Lasă un comentariu