Anul acesta, „miezul” festivalului Maximum Rock, concentrat în zilele de vineri şi sâmbătă, are parte de un intro şi un outro pe măsură, în cadrul mai intim al clubului bucureştean Colectiv. Astfel, prima zi ne propune trei nume din trei direcţii diferite ale metal-ului autohton, de vârste diferite, dar, se pare cu acelaşi entuziasm. Pentru spectatorii cei mai dornici de rock ostilităţile încep, aşadar, încă de joi.
Luminile se sting şi un public încă destul de răsfirat este chemat să se apropie de scena pe care se produce Targ3t. Sunetul este la volumul ideal şi ce bine ar fi dacă ar putea rămâne aşa până la sfârşit (aţi ghicit, n-a putut!) Trupa din Deva sună închegat şi coerent. Pentru amatorii de metal modern, este un bun început de festival, însă, ca în multe alte cazuri, muzica propusă respectă reţeta genului dar nu dă pe din afară de personalitate. E multă agresivitate controlată, e şi „scream” caracteristic, iar structurile ritmice, cu dese ruperi şi schimbări de tempo şi accent (plus pasajele contratimpate ale tobei) dovedesc un arsenal tehnic bine stăpânit. Însă am mai auzit tipul acesta de expresie de sute de ori şi aşteptăm în continuare scânteia care să facă diferenţa. Altfel, repet, prestaţia live este la obiect şi cei care se deplasează în faţa scenei sunt mulţumiţi, ba, la îndemnul vocalului Myuz, apar şi două încercări, timide dar entuziaste de wall of death.
Gothic e o trupă care bântuie pe scena de underground şi mai puţin underground din România de prin anii 1990 şi e uimitor cum membrii mai vechi nu s-au blazat, ci îşi continuă treaba cu aceeaşi pasiune. De altfel, încă de la primul „apel” publicul răspunde prezent şi în timpul acestui recital spaţiul din faţa scenei este cel mai aglomerat. Experienţa îşi spune cuvântul, death-ul cu riff-uri heavy e cântat ca la carte şi accentul cade, ca de obicei, pe virtuozitatea chitaristică al cărei principal artizan este Alin Moise, cu solo-uri şi teme ce îmbină acurateţe, viteză şi feeling. Alin Petruţ îl dublează exact cât trebuie, dar din păcate părţile lui solistice se aud cu greu din mixaj. Vocea aproape hetfieldiană a aceluiaşi Alin Petruţ (cu inflexiunile „marinăreşti”-country pe final de frază) aduce varietatea într-un univers vocal preponderent death asigurat de tânărul recrut George Lazăr. Accentul este pus pe cel mai recent album, „Expect the Worst”, cu „Anthem of Hate”, „Fall of Gods” (amintindu-ne de un Paradise Lost demult dispărut) şi „Grown In Black” ca piese de rezistenţă, însă greu se poate imagina un concert Gothic care să nu aducă la bis „Regrets”. O reuşită a metal-ului românesc şi o trupă care nu se sperie de underground, rămânând astfel proaspătă şi reconfortantă pentru ascultătorul de metal (altfel decât oamenii cu bărbi hipstereşti şi gel în păr pomeniţi de liderul trupei) care nu renunţă la pasiunea dintâi nici cu trecerea anilor.
Nu ştiu cum a trecut timpul de când i-am văzut pentru prima dată în concert pe cei de la Hteththemeth, dar pe atunci, anul trecut, braşovenii erau o prezenţă oarecum exotică ce trezea curiozitatea. Între timp, statutul lor se consolidează încet dar sigur. Şi e fără îndoială un lucru meritat. Este suficient să vezi Hteththemeth în concert ca să-ţi dai seama că ai în faţă una dintre cele mai originale manifestări artistice ale scenei contemporane din România. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, grotescul costumaţiei ascunde un sarcasm bine dozat, actul artistic e sincretic, prezenţa scenică teatrală. Volumul – ştiţi, am mai vorbit despre asta mai devreme – e singurul element negativ în toată această poveste. Pentru că muzica Hteththemeth e bogată, aproape luxuriantă pe alocuri, şi atunci surplusul de decibeli nu face decât să producă o confuzie inutilă. Însă e un inconvenient minor, atâta timp cât pe scenă Lao Kreegan şi compania îşi dau măsura cu „Light Lies”, cu piesa pe care am remarcat-o de la prima audiţie, „Olga’s Little Secret”, ce aduce un zvon de Timpuri Noi pe armonii de blues şi disperare cu tentă doom sau „You Are My Last Girlfriend”. Clapele lui Vlad ne plimbă dezinvolt între anii 1970 şi 2015, cu ecouri de Hammond sau armonii aproape marţiale, dar paleta atmosferică este chiar şi mai cuprinzătoare de atât. De fapt, momentele de blues şi recitativ, aşa-numitele balade (deşi în acest context e destul de impropriu să le spui aşa) sunt singurele în care o parte a publicului pare să-şi piardă interesul. Da, nu este o muzică pentru oricine, iar dacă eşti în căutare de distracţie, mai degrabă îţi pui ultimul AC/DC. Dar pasajele meditative lasă loc şi ritmurilor mai rapide şi până la urmă nucleul de spectatori, ceva mai puţin numeroşi decât la Gothic dar din ce în ce mai fascinaţi, aproape că urcă pe scenă. Aşa că după vechea „Ziduri mucegăite cu rosturi”, trupa e aproape obligată să se întoarcă pe scenă şi să cânte în uralele generale „Light Lies”. „Best Worst Case Scenario” se anunţă un album cât se poate de interesant.
Şi aşa se încheie prima seară de rock la maximum, un început pozitiv într-un cadru intim şi cu metal de mai toate felurile. Va urma…
Lasă un comentariu