Metalhead Meeting 2015, ziua 2/ 12. 06. 2015, Cotroceni Open Air, Bucureşti

Hatemode este o trupă formată din veterani care „prestează” ce-au învăţat: death-metal bătrânesc, solid şi închegat. Cu basul poate un pic cam în faţă, bucureştenii se bucură în rest de un sunet bun şi îşi pot etala nestingheriţi repertoriul de titluri războinice din categoria „This Is War” sau „Hate On”. Este deschiderea perfectă, fără mari inovaţii însă cu lecţia bine studiată şi repetată. Niciun fan death-metal nu ar spune nu.

Ingrată sarcină să cânţi black-metal depresiv sub un soare necruţător. Cred că este o premieră pentru cei de la Kistvaen, eu în tot cazul nu i-am mai văzut într-un asemenea context. Mai sobru decât de obicei, dar la fel de percutant în interpretare, solistul Stege încearcă să ne ducă în lumea întunecată creată de „Unbekannte” şi mai ales „Desolate Ways”. Kistvaen este însă, cum îşi şi propune, o trupă de nişă. Chiar şi pe zi, efortul conceptual de a crea o anumită atmosferă răzbate până la cei cu urechile ciulite, deşi, am mai scris-o, uneori paleta expresivă s-ar putea diversifica un pic. Aerul de repetiţie pe care îl au unele momente live pare a fi parte din ideea artistică a liderului Fenrir, dar se întâmplă să lase impresia de improvizaţie. Una peste alta, piese precum „Dyssomnia” sau „The Deepest Cut” îşi ating publicul şi hopul este trecut cu bine.

Suedezii de la Centinex sunt deja veterani ai unei scene care a dat multe nume mari. Poate că această vecinătate îi mulţumeşte, pentru că în rest prestaţia lor se uită după cinci minute. Un death-metal plin de toate ingredientele de bază, minus imaginaţia şi tehnica. Plictisitori, repetitivi şi complet lipsiţi de originalitate, membrii grupului nu lasă în urma lor nimic. Următorii, vă rog.

Sigur, nici despre Dew-Scented nu se poate spune că dă pe dinafară de originalitate. Băieţii iau cu încredere tot ce se găseşte pe la Slayer sau Exodus, mai bagă un pic de vocalize death-metal şi gata piesele. Cumva însă, reuşesc să găsească mereu câte un cârlig, stau bine la capitolul coordonare live, aşa că recitalul e antrenant fără a fi extraordinar. Lumea e prinsă între headbang şi moshpit, se aplaudă şi se ţopăie şi, în plus, avem parte de premiera absolută a noului album al nemţilor, „Intermination”, de pe care „Affect Gravity” este una dintre piesele cântate la Metalhead Meeting. Recitalul ne plimbă şi prin istoria trupei, cu piese ca „Never To Return” sau „Soul Poison”, iar comunicarea cu publicul este intensă şi plină de energie. O doză bună de agitaţie, asta ne injectează astăzi Dew-Scented.

Şi revenim deodată la trupe româneşti, de data aceasta la unul dintre cele mai populare grupuri, ajuns deja la cincisprezece ani de activitate: Bucovina. Bună treabă fac băieţii ăştia, deşi aş fi vrut să-i văd şi pe ei mai pe seară. Şi chiar dacă „Straja” sau „Luna preste vârfuri” vor fi totdeauna binevenite, aştept cu nerăbdare muzică nouă. Relaţia cu publicul se creează, ca de obicei încă de la primele note, iar horele şi chiuiturile lasă loc unui wall of death pe „Sub Piatra Doamnei”. „Spune tu, vânt” completează îmbinarea de folk cu black si heavy (sau „hevi” şi „blec”, ca pe discul aniversar), căreia un pic de varietate armonică în plus nu i-ar strica nicidecum. Aşteptăm cu nerăbdare ce va urma.

Voia bună continuă şi cu Turisas. Inflaţia de trupe care în zilele noastre se aruncă pe reţeta folk-metal (eventual cu un „pagan” în descriere) duce repede la supra-saturaţie. De multe ori, iar finlandezii noştri nu fac excepţie, soluţiile muzicale sunt pe cât de simpliste, pe atât de redundante – melodii de origine tradiţională suprapuse peste riff-uri banale şi dublate sau nu de nişte grohăieli de toată frumuseţea. Altfel, decorul e frumos, în ciuda aerului uşor profanator, şi ritmurile antrenante. „Battle Metal” numesc protagoniştii desfăşurarea de forţe punctată de titluri ca „We Ride Together” sau „Stand Up and Fight” şi marele lor avantaj este că au un simţ al umorului dezvoltat. Aşa că totul se transformă în distracţie uşor alcoolizată, reclamă la berile naţionale şi o porcăială pe cinste la adresa poşircilor italiene (se pare, spre nemulţumirea unora). E muzică de tavernă metal şi se pare că aşa o percepe şi publicul care parcă a venit la joc în vreo bătătură. Turisas este o trupă printre multe altele, iar dacă voia bună este singurul scop pentru care face muzică, totul e în regulă. Alte pretenţii nu e cazul să emitem.

Ei, şi de acum să te ţii! Dark Funeral este un animal aparte în peisajul muzicii extreme. Trupeţii suedezi, din ţara a cărei scenă death-metal s-a răfuit ani de zile cu norvegienii blackeri, se exprimă în termenii unui black-metal extrem pigmentat cu elemente de death, totul la limita de sus a violenţei, vitezei şi agresivităţii. Scena se umple de chipurile machiate cu corpsepaint şi după un intro războiul sonor se dezlănţuie fără nicio milă. E uşor să-ţi pierzi cumpătul din cauza aparentei linearităţi, însă sub ritmul monocolor se ascund construcţii muzicale din care nu lipseşte nici melodia, nici un anumit simţ dramatic al formei. Totul sub semnul unei estetici a întunericului, un simţ tragic şi motive muzicale topite în ură, de la „The Arrival of Satan’s Empire” până la recenta „Nail Them to the Cross”. Dacă ai răbdare şi cauţi atent expresia, arta sonoră a suedezilor are cu ce să te impresioneze, mai ales că live tot ansamblul sună ceas. Când ai impresia că viteza a copleşit totul, instrumentele se opresc ca la un semn, într-o coordonare perfectă. De altfel bateristul Dominator este spectaculos prin precizie, virtuozitate şi, ei da, imaginaţie. Multe trupe de la noi ar avea de învăţat de la aceşti băieţi supăraţi, neprietenoşi (doar două-trei cuvinte schimbate cu publicul), niciodată foarte populari, dar cât se poate de convingători pentru cei care le înţeleg demersul. „My Funeral” reia crezul estetic şi ideologic, iar pauza pare deodată binevenită. (Totuşi: cum să vii pentru prima dată în România şi să uiţi de „Ravenna Strigoii Morţii”?!)

Remarcabil! Acesta este cuvântul care descrie recitalul Satyricon, un cap de afiş pe măsură, care şi-a respectat renumele şi publicul. Veterani ai scenei black-metal norvegiene, Satyr şi compania au ştiut mereu să rămână fideli rădăcinilor, asezonând în acelaşi timp compoziţiile cu elemente care le conferă varietate şi le scapă de povara grea a manierismului. De altfel, piesa cu care debutează seara, cu refrenul reluat de public, „Now, Diabolical”, sintetizează bine acest efort. Este metal, este extrem, are ceva de black dar nu-i deloc şablonard. Aşa cum nu este nici prezenţa scenică a trupei, căci Satyr a ales demult varianta de a fi un frontman rock adevărat în loc să se ascundă mizantrop în spatele muzicii şi al corpsepaint-ului. Ansamblul sună cât se poate de omogen – de fapt, cred că o singură trupă a mai reuşit în acest festival să atingă o sonoritate atât de organică, ajungem mai târziu la ea – şi ne trece prin ritmurile de rock întunecat cu un aspect aproape clasic de pe „Our World, It Crumbles Tonight” până la începuturile care creionau, la vremea lor, noul val de black-metal. Prestaţia este dedicată spectatorilor români şi bulgari deopotrivă, comunicarea este permanentă, singurul lucru deranjant rămâne de la început până la sfârşit excesul de lumini orbitoare de toate felurile, care la un moment dat te fac să pleci capul în jos şi să rămâi cu ascultatul, altfel riscând să pierzi esenţa muzicii din cauza torturii la care îţi este supusă retina. La tobe Frost domină ritmul, iar armonia care îmbracă riff-uri de obicei simple, însă excelent îmbinate, vine din clape. Ne întoarcem mult în urmă, la „Walk the Path of Sorrow”, trecem prin inconturnabilul „Mother North”, toate în uralele permanente ale unor spectatori entuziaşti, care sar, fac mosh, cântă şi ascultă fascinaţi. Suficient de lung cât să cuprindă momentele importante ale istoriei trupei fără a deveni monoton, echilibrat şi excelent sonorizat, recitalul Satyricon, o premieră pentru România, reprezintă fără îndoială unul dintre momentele importante ale activităţii concertistice a ultimilor ani.