Metalhead Meeting 2015, ziua 4/ 14. 06. 2015, Cotroceni Open Air, Bucureşti

L. O. S. T. Băieţii ăştia sunt tot timpul potriviţi pentru a întreţine buna dispoziţie pe ritmuri de metal, şi cu cât te obişnuieşti mai mult cu ei, cu atât mai mult te bucuri când îi vezi la vreun festival. Muzica este aceeaşi, nu foarte originală, dar bine închegată, mai ales când în spatele tobelor se află, revenit pentru o scurtă perioadă, Victoraş Stoica. Bine, L. O. S. T. a tot schimbat baterişti şi n-a avut niciunul slab, dar parcă îmbinarea între precizie şi imaginaţie se aude cel mai bine la fostul component Phobia. „Independent”, „Becoming a Lie”, „Victims” sau „Remains of Pain” animă atmosfera, BB Hanneman şi Vlad Buşcă glumesc între piese, clapa se aude bine de data aceasta (şi în funcţie de unde stai), iar prezenţa a doi chitarişti e singura formulă în care trupa funcţionează la potenţial maxim.

Atâta mi i-a lăudat un prieten pe israelienii de la Winterhorde că mi-am spus că trebuie să-i văd odată şi odată. Dacă în primă fază apariţia solistului Z. Winter, foarte black-metal old school ca aspect, pare un pic penibilă, dacă ai răbdare peisajul iernatic îţi pregăteşte niscaiva surprize. Winterhorde este un black atipic, cu intervenţii inspirate ale unei voci clean de tenor şi instrumente acustice, fără linearitate deşi nu-i lipsesc ingredientele ca blastbeat-urile şi progresiile armonice la semiton, şi cu linii melodice stranii, ca un cântec încă viu într-un context dezolant al morţii şi întunericului. Reţin titluri ca „I Am Sin” sau „The Martyr and Deliverance”, dar mai ales armoniile interesante şi incursiunile variate stilistic, care la un moment dat ating vag până şi graniţe de jazz. Însă per total lucrurile rămân în sfera estetică black, fără însă a mărturisi vreo ideologie univocă şi întunecată. De altfel, publicul reacţionează foarte bine şi poate ar mai trebui să-i vedem pe aceşti muzicieni în asemenea contexte, de festival, unde-i poate descoperi tot mai multă lume.

Italienii de la Wind Rose sunt (cel puţin) a doua oară în România şi se pare că publicul a început să se împrietenească cu ei. De altfel solistul Francesco Cavalieri este un tip carismatic, tocmai bun pentru a întreţine atmosfera stimulată de ritmurile colegilor săi de trupă. Chiar pentru cine nu e pasionat de power metal şi ramificaţiile lui, Wind Rose e o prezenţă interesantă. Pe de o parte, italienii au un simţ aparte pentru melodie, aşa că imnurile nu lipsesc, echilibrate şi fără prea mult balast bombastic. Pe de altă parte, vocile suprapuse armonic îmbogăţesc textura muzicală, cu atât mai potrivită pentru concert cu cât pasajele marţiale nu cad în monotonie. Măcar pentru entuziasmul de care dau dovadă, pentru acel impuls de a cânta mereu şi mereu tipic locuitorilor din „cizmă”, Winter Horde merită toate aplauzele unui public răcorit un pic de jeturile de apă venite din furtunurile din faţa scenei.

Probabil că după Kistvaen, Antimatter este trupa cea mai dezavantajată de faptul că trebuie să cânte pe zi. Dar trebuie doar să închizi ochii şi totul se schimbă. De altfel, pe scenă, Mick Moss şi compania sunt cât se poate de statici şi de discreţi cu vorbele. Aşa că poţi să laşi liniştit muzica să te învăluie în aerul ei melancolic. Ritmurile cvasi-hipnotice peste care se suprapun melodii alcătuite din scurte motive melancolice te duc într-o plutire meditativă, „Leaving Eden” pentru o lume căzută în care mai licăre din când în când frumuseţea originară. Cu un sunet plin şi o interpretare plină de sensibilitate, Antimatter e o gură de rock proaspăt între psihedelic, alternativ şi „art” într-o seară de metal, şi pe cuvânt că dă tare bine. Şi ca lucrurile să fie complete, încheierea ne aduce, în variantă proprie, „Welcome to the Machine” a lui Pink Floyd.

Heya-heya-heya-hey, holaria-ro! Totul pe o melodie cântată din tot pieptul, simplă dar cu formă clară „întrebare-răspuns” şi veselă, în spate un distors sănătos pe power chords care merg eventual paralel cu vocea şi gata, ai un stil. E incredibil că, la câte bogăţii are folclorul neamurilor europene, cele mai multe trupe din gama folk/ viking/ pagan-metal sună la fel. Aşa că nu am prea multe să vă spun despre Heidevolk. Unii mai încing hore prin public, muzica e cu siguranţă bună pentru tavernă, dar în genul acelor trupe care cântă pe fundal, înveselesc lumea, dar nu sunt ascultate de nimeni. De ce ar fi?

O, dar staţi aşa, că vin bavarezii din Lacrimas Profundere şi ne aduc înapoi… profunzimea. Sau nu. Trupa aceasta care a început cândva cu doom-death şi despre care Duncan Patterson spunea că la un moment dat a copiat aproape tot albumul „Alternative 4” s-a transformat astăzi într-un act artistic din aceeaşi categorie cu The 69 Eyes, minus machiajele penibile. Aceeaşi voce dulceag-plângăcioasă, aceleaşi ritmuri leneşe, aceleaşi structuri de muzică uşoară pentru fete de liceu suprapusă peste un pic de distors. Altfel, sigur, totul e bine pus la punct scenic, admiratorii ţopăie veseli, dar dincolo de aspectul de coordonare, Lacrimas Profundere este o muzică adolescentină întârziată (rău!) şi o facondă de inimă albastră.

Acum mulţi, mulţi ani, copiii moşului, o tânără pe nume Kari Rueslåtten deschidea noi drumuri cu trupa ei, The 3rd and the Mortal, un grup de doom-metal cu voce feminină. Acum, dacă o fi fost ea chiar prima nu ştie nimeni, dar în tot cazul de atunci tendinţa s-a tot amplificat, iar două dintre cele mai cunoscute nume care au călcat pe urmele norvegiencei sunt Liv Kristine şi Anneke von Giersbergen. În anii din urmă, cele trei doamne s-au reunit sub numele The Sirens, un proiect gândit – cel puţin aşa pare până acum – în special pentru concerte. Şi iată-le împreună şi pe scena Metalhead Meeting. Sigur că în carierele de după The 3rd…, Theatre of Tragedy şi The Gathering, proiectele solo au adus multe elemente de rock alternativ, aşa că uneori ai impresia că în faţa ta e un concert pop-rock cu distors. Dar rădăcinile se fac şi ele auzite, iar partea interesantă este că piesele câte uneia dintre protagoniste beneficiază de susţinerea vocală a celorlalte două. Cu „Treat Me Like a Lady” a Annekei atmosfera devine deodată foarte veselă. Cea mai neconvingătoare dintre sirene este de la început până la sfârşit Liv Kristine, dar nici ea nu greşeşte pe pasajele armonizate. De fapt, dincolo de momentele în care solistele rămân pe rând singure pe scenă – ocazie pentru a asculta, printre altele, „Death Hymn” a lui The 3rd and the Mortal – aceasta este şi principala atracţie a recitalului: omogenizarea foarte bună între cele trei voci şi suprapunerile curate şi de efect, deşi nu au în ele nicio găselniţă armonică fantastică. Anneke este în centrul atenţiei şi probabil în cea mai bună formă vocală, Liv îşi prezintă şi ea materialul din categoria „My Wilderness” iar Kari regăseşte plăcerea de a cânta în faţa unui public metal. Succesul e garantat, încheierea cu „Strange Machines” (The Gathering) apoteotică şi deşi nimeni nu va putea spune vreodată că acest concert (sau altul din seria The Sirens) i-a schimbat viaţa, a fost plăcut să le vedem împreună pe aceste simpatice soliste care au scris la viaţa lor nişte istorie metal.

Din păcate, de unde în general în timpul festivalului toată lumea a fost punctuală, tocmai la final avem parte de o întârziere care scurtează timpul de cântat al capului de afiş al serii. Cu toate acestea, Amorphis este, şi de data aceasta, o încântare. De când a venit Tomi Joutsen în trupă, am avut parte de cel puţin un album slab, în schimb prestaţiile live au fost mereu la înălţime. Şi de data aceasta, de la primele note se aude acea omogenitate absolut necesară stilului finlandezilor, cu teme melodice ale chitarei pe un fundal distorsionat şi vocea care îşi toarce povestea când suav când extrem. Trebuie să faci un efort mental pentru a asculta separat instrumentele, pentru că Amorphis sună excelent împreună. De la „The Wanderer” ne întoarcem la „Silent Waters” şi apoi mai în urmă, la „Against Widows”, cu un Joutsen parcă mai puţin mobil ca de obicei dar într-o formă vocală foarte bună, cu lirismul gotic din vocea de bariton alternând cu growl-urile care-ţi pătrund până în măduva oaselor. Esa Holopainen şi compania par să-şi trăiască o a doua tinereţe, însă, din păcate, recitalul este foarte scurt. Lumea e încântată de ce vede şi aude, cântă din toţi plămânii „House of Sleep” şi insistă pentru încă un bis, însă timpul s-a scurs.

Oboseala îşi târăşte picioarele spre case sau corturi, angajaţii festivalului încep deja să strângă, rămân în urmă sute de pahare de bere, tacâmuri, hârtii şi câteva amintiri. Festivalul acesta nu a atins nivelul dorit de open air model pentru România, a avut bizareriile lui (absenţa unui foto pit) şi un loc de desfăşurare dubios, dar ne-a oferit şi ceva muzică de calitate, ceea ce, în fond şi la urma urmei, ar fi principalul lui scop. Dacă punem la socoteală şi câteva trupe văzute în premieră, se poate spune că un pic de modestie n-ar strica, nici o adaptare a pretenţiilor la realitatea de la faţa locului, dar, în principiu, cu voia lui Dumnezeu, venim şi la anul.

O amplă galerie foto se află AICI.

O galerie foto cu publicul şi atmosfera se află AICI.