Frigul de afară pătrunde încet-încet în oase, iar Fusion Arena ca loc de refugiu este doar un preludiu spre o altă urgie. A doua zi de November To Dismember pune accentul pe thrash şi death în formele lor aproape standardizate, cu reprezentanţi dintre cei consacraţi în calitate de cap de afiş. E o zi lungă, pe care fie o percepi unitar şi atunci trebuie să fii pregătit să stai până la epuizare în sunete distorsionate extrem, fie îţi alegi din ea – pentru că totuşi e un festival, nu un concert cu trupe de deschidere – exact cât îţi trebuie pentru a îngheţa în sunet de artă abisală. Mă rog, poate că, cel puţin în cazul anumitor trupe, lucrurile nu trebuie luate chiar atât de tare în serios, însă cu siguranţă seara a doua se anunţă plină ochi.
Cu doar câţiva spectatori în faţă, balul este deschis de bulgarii de la Mass Cremation. I-am mai văzut odată, am remarcat destul de plictisit cum aplică tot felul de şabloane, însă de data aceasta ceva s-a schimbat. O, nu, nu vă gândiţi că deodată se inovează nemaiauzit. Însă cel de-al doilea chitarist, Julien Todorov, are o contribuţie foarte importantă la completarea sunetului acestui thrash de certă influenţă teutonă. Ansamblul sună complet, ca la carte, omofon şi rapid, exact şi în acelaşi timp – lucru care lipsea în trecut – cu „cârligele” aferente. Structurile sunt aceleaşi pe care le-aţi auzit cu siguranţă la alde-Kreator şi Sodom, însă stopurile altfel previzibile se umplu se solo-uri spumoase, cu ruperi de ritm şi frazări în contratimpi, lăsând astfel loc unui thrash ca la carte dar fără să iasă niciun pic din literă să-şi scoată la iveală farmecul sucit. Una dintre piesele-etalon, „Tartarean Dwell” , este cel mai bun exemplu în acest sens. Un început foarte reuşit de seară.
Într-un registru asemănător, deşi asezonat cu mai mult death-metal, scena este acaparată de Decease din Cluj. Din primul moment se remarcă, în ciuda apropierii stilistice, un plus de tehnică. Basul – cântat pe degete – e mai pregnant, tobele mai variate şi întregul ansamblu pare concentrat pe o estetică realistă, o muzică brutală ce descrie peisajele brutale ale psihicului contemporan şi nu atât fantezii întunecate. Deşi piesele îşi au echilibrul necesar, compoziţiile luate împreună suferă încă de o anumită linearitate ce vine fie din dorinţa de a fi numaidecât old-school, fie dintr-o căutare firească a identităţii.
Standul cu materiale promoţionale se umple încetişor cu tricouri cu Asphyx, unele dintre cele mai căutate ale zilei, în timp ce restul comercianţilor îmbie lumea cu lucruri mai degrabă clasice. Ca de obicei, scormoneala dă rezultatele cele mai bune: aici un CD cu The Clash la 35 de lei, colo o emblemă (aşa se spunea la patch-uri când am început eu să le colecţionez). Dar cea mai mare trecere o are tot berea, iar spectatorii noştri, oricât de însetaţi, se uită uimit la câte un oaspete nordic care pare să fie mai uscat decât deşertul Gobi. Ajungem de altfel şi la el, încet dar sigur. Până una-alta, nu putem să nu zâmbim la proba de sunet în timpul căreia o domnişoară altfel destul de simpatică strigă din adâncul gâtlejului răguşit pe mici fragmente instrumentale, după care spune, suavă, cu glas aproape cristalin dar mai degrabă piţigăiat, cam ce ar vrea să audă în monitoare.
Evident, suntem la un concert de rock, de metal extrem, aşa că ar fi culmea să judecăm după aparenţe. Şi totuşi, uneori, aparenţele NU înşeală. Adică, Edenkaiser, ce glumă de trupă! Blackerii catalani, aşa cum insistă să sublinieze, beneficiază, după cum mi se pare că am sugerat, de o voce feminină extremă… nu extrem de feminină. Liane Krossburner are gâtlej puternic, dar timbrul aminteşte mai mult de un scandal alcoolizat la bloc sau de bocetele cele mai dezlănţuite, fără nicio structură ritmică prea clară. Nu-i bai, totul e în ton cu instrumentaţia. Tonul de chitară e atât de neclar încât nici nu contează ce se mai cântă, oricum nu se înţelege nimic. Basistul e în plină formă, chiar şi atunci când pana ratează întâlnirea cu câte o coardă. Totul sună atât de inept încât devine foarte repede amuzant. Iar când look-ul ce se vrea întunecat nevoie mare este completat de o burtică feminină dezgolită doar atât cât să arate ca un colăcel simpatic ce saltă în vânt la fiecare mişcare furibundă, putem să zâmbim, să aplaudăm ironic şi să ne gândim că, fără a-i judeca pe alţii, nu putem nici să ne prefacem serioşi în faţa unui banc involuntar.
Între timp şi sala şi zonele limitrofe – de la WC-urile transformate în loc de popas şi şuetă, până la stand-ul Niche Records din faţa uşii – s-au umplut considerabil. Aşa că momentul e tocmai potrivit pentru o repriză zdravănă de death-metal. Iar Angerseed din Ungaria ridică la loc ştacheta: brutală, plină de contratimpi, echilibrată, muzica de pe EP-ul de debut „Dawn of a New Kingdom” nu stabileşte noi borne însă creionează cu pricepere o imagine furibundă şi articulată… la toate încheieturile. Oricine observă similitudinile cu Morbid Angel, care devin şi mai evidente odată cu preluarea după „Day of Suffering”. Publicul primeşte cu bucurie pachetul ritmic dominat de vocea guturală, însă în acelaşi timp suntem la un pas de un incident regretabil: un puşti face crowd surfing însă, inexplicabil, prietenii lui îi dau la un moment dat drumul de la înălţime. Poate că ar trebui, pentru toţi cei care citesc aceste rânduri şi merg la concerte, să amintim spusele lui Randy Blythe, solistul vocal de la Lamb of God, care a trecut prin experienţa cumplită a morţii unui fan. „Dacă vrei să faci crowd surf”, spune Blythe, „trebuie să ştii că dacă cineva îţi dă drumul poţi să mori – pe loc. Ăsta-i purul adevăr. Nu ştiu cum altfel l-aş putea spune.” Slavă Domnului, nu s-a întâmplat nimic de acest fel. Respectivul s-a lovit un pic la cap, însă şi-a revenit, în parte şi datorită intervenţiei extrem de prompte a lui Andrei Irode şi a echipei lui. Însă în general e bine să ştim pe cine ne bazăm, cu cine mergem la concerte şi că, în fond şi la urma urmei, un recital bun înseamnă infinit mai mult decât o săritură de pe scenă.
Ei, dragii moşului, şi am şi eu nevoie de o jumătate de răgaz, aşa că Into Darkness ascult mai de la distanţă, detaşat. Pot da însă mărturie că ce se aude e un death-metal onest, nu foarte pretenţios dar destul de riguros. Nemţeşte. Promit să aprofundez cu prima ocazie.
Maestrul de ceremonii, Mihai „Coro” Caraveţeanu îşi continuă consecvent demersul de a aduce trupe noi în proces de afirmare, aşa că pe cei de la Sanity Assassin n-o să-i prea găsiţi pe net – excepţie face omniprezentul YouTube – însă la November To Dismember li s-a asigurat deja un public. Solistul vocal mărturiseşte că sl şi colegii lui urcă pentru prima dată împreună pe o scenă şi, privite din această perspectivă, lucrurile chiar nu sună rău. Reţin titlul „Sane In An Insane World” şi afirmaţia destul de convinsă „ştiu că e o piesă foarte bună” şi mă bucur alături de nucleul fixat în preajma scenei de un death-metal echilibrat, alcătuit aproape exclusiv din power chords, însă cu multe pasaje în tempo mediu şi refrene agăţătoare, în măsura în care o permite genul.
Jouni Korhonen este finlandez, de profesie basist, şi una dintre vedetele festivalului November To Dismember 2015 încă dinainte de a urca pe scenă. Pentru că respectivul este de la bun început nelipsit de la bar, vorbeşte cu toată lumea, se clatină de colo-colo şi bea cu o capacitate incredibilă. Cu o seară înainte e la un pas să fie implicat într-un pui de conflict, însă astăzi, în a doua zi de festival, revine în aceeaşi formă. Toată lumea îl cunoaşte şi îl recunoaşte când îşi ia basul – de fapt îl împrumută pe al altcuiva – pentru a li se alătura colegilor de la Coprolith. Din păcate, cum se clatină domnul Korhonen, aşa cântă şi această trupă: o muzică diluată, monotonă, agresivă în registru death cu inflexiuni black şi melodioasă în măsura în care integrează printre riff-uri comune câte o temă de nivelul metodelor de pian pentru nivel mediu, ce-i drept invariabil în tonalitate minoră.
În privinţa italienilor de la Delirium X Tremens, părerile sunt împărţite. Cu o imagine de început de secol, dată de costumele ce amintesc de regiunea munţilor din care se trag şi care dau numele de „dolomitic death-metal” cu care se prezintă, aceşti muzicieni sunt o prezenţă aparte în peisajul care tinde să devină uniform. Sunetul foarte deschis şi murdar al chitarei dă o nuanţă de industrial, temperată de un bas care joacă în multe momente un rol preponderent armonic. Rezultatul e o muzică în acelaşi timp clar definită şi inedită, în care se mai strecoară câte o măsură mixtă sau un cor italian, totul într-o construcţie organică, o estetică în care se întâlnesc tradiţie, furie, legende şi luptă. Albumul „Belo Dunum, Echoes from the Past” respectă această linie care face trupa demnă de luat în seamă. De altfel, numărul de tricouri vândute stă mărturie că nu sunt singurul care i-a apreciat pe italienii care pe alţii i-au călcat copios pe nervi.
După atâta viteză parcă merităm şi noi o clipă de dulce zăbavă, iar cei însărcinaţi cu încetinirea tempo-ului se numesc Nailed To Obscurity. Germanii par un pic pierduţi în această seară, iar publicul adept de ţopăială îi primeşte cu o oarecare circumspecţie. Cu toate acestea, muzica reuşeşte să cucerească uşor-uşor măcar o parte a mulţimii, căci este totuşi vecină cu extremismul sonor al festivalului: un doom-death clasic, care aminteşte vag de ce ar fi putut fi Katatonia dacă mergea mai departe pe linia „Dance of December Souls”, Vocea sonoră şi cu un aer teatral se potriveşte foarte bine cu contextul, însă la un moment dat parcă ar trebui să lase instrumentele să respire. Ca o anecdotă ar trebui notat că e prima trupă a serii la care titlurile pieselor se înţeleg clar, de vreme solistul Raimund Ennenga are grijă să le rostească cu claritatea care a lipsit din toate gâjâielile predecesorilor. Un moment plăcut, fără repercusiuni majore.
De la Coldwar, primul lucru care sare în ochi e solistul vocal Trevor MacLave: tipul pare să aibă în jur de 50 de ani şi este tatuat de la buric până pe cap şi obraji – nu, nu multe tatuaje, ci un unic model abstract şi mult ornamentat, printre altele cu simboluri solare. Am văzut mai multe imagini şi e posibil ca o parte a acestei realizări grafice să fie totuşiu vopsea, însă priveliştea e oricum fascinantă. Şi e cam singura care te ţine în priză pe durata unui recital dur, cu influenţe de punk la nivelul vocii, dar altfel uniform şi obositor în răpăiala unui death-metal monocrom.
Unul dintre punctele de atracţie ale serii ar trebui să fie cu siguranţă Lychgate, mai ales că trupa este coordonată de maestrul de ceremonii de la Esoteric, Greg Chandler. Însă haosul sonor este total. Trebuie spus că echipa de la mixer face în general o treabă excelentă, însă locul are clar limitele lui. Trei chitare pe scenă, eventual şi o interpretare cu accente polifonice înseamnă cam prea mult. În tot cazul, nimeni din sală nu-şi dă seama când şi dacă a început recitalul britanicilor. O probă de sunet este de fapt prima piesă, la care oricum vocea nu se aude deloc. Mai departe, nu se ştie când şi ce anume începe, totul e un du-te-vino sonor permanent, iar după câteva minute, aproximativ douăzeci, muzicienii se întrerup după doar câteva acorduri dintr-o nouă piesă şi coboară de pe scenă fără niciun cuvânt. Black-ul bombastic practicat de Lychgate se anunţa interesant, însă… rămâne pe data viitoare.
Prezenţa pe scenă a lui Nick Barker şi John Walker este suficientă pentru a stârni interesul unei mulţimi considerabile de spectatori, îngrămădiţi în primele rânduri odată cu apropierea recitalului Liquid Graveyard. Iarăşi avem parte de o doamnă responsabilă cu vocalizele extreme, de data aceasta chiar soţia domnului de la chitară, Raquel Walker pe numele ei. Deşi unele recenzii vorbesc despre elemente progresive şi avangardiste, în seara aceasta urechile noastre sunt mângâiate cu un death-metal old school cât se poate de clasic. Vocea este guturală, puternică şi bine articulată, riff-urile amintesc uneori de grupul care l-a consacrat pe John, Cancer, iar uşurinţa la tobe a lui Nicholas Barker se aude îndeajuns. Altfel, toată lumea e bine pusă la punct şi prestează corect, fără a ieşi cu nimic în evidenţă dincolo de acurateţe şi o bună stăpânire a reţetei. Asculţi, te bucuri şi mergi mai departe fără impresia de a fi descoperit vreo nouă Americă.
De câteva ore, pe la standul de materiale promoţionale se plimbă un rocker înalt şi cu pletele considerabile blonde atinse de un strop de alb. Câţiva dintre spectatori l-au ochit. Este Alwin Zuur, basistul Asphyx, venit să vadă tricourile – unele dintre ele, albe, foarte reuşite – cu trupa sa şi să stea de vorbă cu un alt olandez, ceva mai bătrân, care pare a avea şi el legătură cu respectivul grup. Amabil, Alwin face fotografii şi dă autografe şi rămâne în mijlocul oamenilor până la câteva zeci de minute înaintea recitalului. Unul mult-aşteptat, desigur, pentru că simpla apariţie pe scenă a carismaticului atipic Martin Van Drunen declanşează aceleaşi urale ca anul trecut, când sus-numitul a vizitat festivalul cu Hail of Bullets. Deodată sonorităţile agresive au parte de un evident salt calitativ şi peste sală încep să se reverse temele apăsătoare şi lente îmbinate cu câte un pasaj furibund peste care pluteşte vocea gutural-isterică ce distinge Asphyx între alte trupe de gen. E „Death… the Brutal Way”, închegat, uneori repetitiv, mai mereu strivitor, fără artificii tehnice, descriind un peisaj apocaliptic, animat de violenţă şi dând naştere cu toate acestea unui soi de solidaritate în faţa furtunii devastatoare. Între un pasaj doom şi un strigăt death, Martin van Drunen vorbeşte cu un public pe care îl cunoaşte din ce în ce mai bine şi care îl întâmpină cu un moshpit, un răcnet, nişte aplauze şi multă căldură. E un concert death-metal solid, cu rolurile bine împărţite între scenă şi ascultători. De ambele părţi, onestitate şi un entuziasm lipsit de orice urmă de idealism. Cântece vechi şi noi, de la „The Rack” la „Deathhammer” umplu timpul recitalului, iar la una dintre pauze ni se dezleagă şi misterul – personajul mai în vârstă are fix 65 de ani şi este tatăl basistului. Ce mai întâlnire de familie! În tot cazul, reuşita este totală şi se încheie cu „Last One on Earth” şi sentimentul unei promisiuni respectate. Dincolo de acestea, o oboseală din ce în ce mai apăsătoare se insinuează în rândurile celor prezenţi. Şi totuşi… nu s-a terminat.
A apărut în 1983 în Germania. Pe când Metallica şi Slayer dădeau lumii albume precum „Kill’em All” şi „Show No Mercy”, această trupă declanşa asupra Germaniei un „Zombie Attack” (materializat sub forma unui album abia în 1986, ce-i drept) cu aceeaşi furie thrash dar cu mai mult simţ al umorului. Pentru că Tankard foloseşte toate ingredientele reţetei, dar cu toate acestea se diferenţiază clar atât de primul val american cât şi de conaţionalii de la Sodom, Kreator şi Destruction. Aici e vorba despre bere şi distracţie, sigur, în ritm mai ţopăit şi agresiv dar lăsând mereu loc pentru un zâmbet. „Zombie Attack” şi, mai târziu, „The Morning After” deschid un recital excepţional, fără subtilitate dar fără a cădea în monotonie, pentru că uneori berea chiar poate fi sursă de inspiraţie… până la o anumită cantitate cel puţin. Sala e semi-anesteziată de ziua lungă şi în unele cazuri udată din belşug, dar atitudinea solistului Gerre la 47 de ani te obligă să-ţi schimbă rapid atitudinea. Vocea a rămas la fel, cu acelaşi timbru inconfundabil, doar burta a suferit transformări mari, integrate între timp într-un spectacol aproape ridicol dacă n-ar fi de fapt presărat de autoironie. Sunetul este cât se poate de compact, doamnele şi domnişoarele din public îşi primesc dedicaţia numită „The Beauty and the Beast” şi între toate aceste glume de băutori de bere aparent bădărani, maestrul de ceremonii rămâne cât se poate de galant. Cu „Rapid Fire (A Tyrant’s Elegy)”, Tankard ne-a dovedit încă de acum câţiva ani că resursele de inspirate sunt încă acolo şi că un thrash de pahar nu este neapărat lipsit de tehnică instrumentală. Piesele vechi şi noi sunt primite la fel de bine, se încing şi mici reprize de mosh şi nici cei obosiţi nu-şi menajează plămânii când e vorba să ovaţioneze trupa din faţa lor sau să cânte câte un refren agăţător – pentru că, da, Tankard au şi de-astea. Singura nesincronizare între artişti şi admiratori apare în momentul bisului: trupa iese de pe scenă şi sala începe să se golească, deşi nu entuziasmul le lipseşte celor prezenţi, ci energia. Totuşi mai e ceva lume care aşteaptă încă ceva şi bineînţeles că cele trei piese sunt la acelaşi nivel cu întreg recitalul. Nemţii noştri au dat un concert „ca pe vremuri”, vorba unui vechi rocker, dar foarte actual, în care muzica s-a completat fericit cu un flux de comunicare capabil să-i convingă şi pe cei mai sceptici. Şi pe cuvântul meu că la sfârşit, în faţa valului de bucurie, Gerre parcă avea o lacrimă în ochi. Publicul l-a primit cu braţele deschise când a sărit de pe scenă şi aşa s-a terminat o zi foarte lungă, dar cu un final rupt din visurile adolescenţei noastre rockereşti.
Lasă un comentariu