Deși schimbările climatice din ultimii ani s-au resimțit din ce în ce mai mult în viața noastră cotidiană, se pune puțin accent pe problemele reale ale mediului: defrișările continue și nestăpânite, râuri poluate, specii de animale care dispar pe zi ce trece, fluctuațiile anormale de temperatură în diferite meridiane și așa mai departe. Exemplele sunt nenumărate și demonstrează inconștiența crasă a omului, animalul cel mai crud de pe această planetă. Nu voi continua în acest articol o critică acută asupra stării deplorabile și mizere în care ne aflăm în acest moment al existenței noastre, ci sunt doar câteva constatări pe care le-am descoperit și conștientizat odată cu lansarea unui album venit de la o formație de metalcore, una dintre cele mai importante ale genului, în anul 2012: este vorba de „Atlas” al trupei australiene PARKWAY DRIVE, cea care a schimbat la momentul respectiv orientarea stilistică în versuri, adică a cântat despre problemele mediului într-un gen care ne prezenta povești de dragoste eșuate în mare parte. Ca o nota bene, ideea de trezire și informare nu a fost abandonată astăzi în metalcore, și am fost plăcut surprins să ascult și alte formații care au adoptat această abordare, precum In Hearts Wake sau Northlane.
Trecând peste această muribundă descriere, am plecat spre București în timpul unei schimbări climatice fără precedent în ultimii ani: în mijlocul lunii aprilie țara noastră a fost acoperită de un val de vreme rece, iar în marea majoritate a județelor a nins mai ceva ca în luna ianuarie. Griul mizer al Capitalei a fost reliefat în cel mai bacovian mod posibil: atmosfera apăsată a unui oraș trist și pierdut în fum a fost peisajul perfect ilustrat, ca într-o profeție, de Parkway Drive în albumul pe care l-am menționat mai sus. Trupa australiană, care crește în popularitate an de an, a anunțat în toamna anului trecut (via organizatorii festivalului Rockstadt Extreme Fest) al treilea concert în țara noastră în șase ani de la prima venire. Succesul global al trupei s-a reliefat, drept pildă, în numărul crescând al persoanelor care au participat la cele trei concerte ale formației în România: de la câteva sute în 2011 în Silver Church, la un număr considerabil mai mare, dar variat, la ediția de anul trecut Rockstadt Extreme Fest, până la aproape echivalentul de fani unici prezenți în seara zilei de 20 aprilie la Arenele Romane. Mai merită menționat că formația se află la al treilea turneu extins de promovare a albumului „Ire”, lansat în 2015 (este posibil să greșesc) și că acesta a fost primul eveniment promovat și prin rețeaua europeană Impericon, una dintre cele mai importante în domeniul metal-ului modern.
Desigur, au existat și formații în deschidere: prima a fost Darkest Hour, trupă înființată în anul 1995, dar de care nu am fost deloc atras. Sunetul a fost destul de slab, încât vocea se pierdea prea mult în chitarele date mult mai tare. Nu știu dacă a fost o prestație măcar decentă, încât am renunțat la un moment dat să mai fiu atent la concert și am mers la merchandise. A doua formație din deschidere a fost o surpriză și mai mare și a mers mult mai bine: este vorba de trupa americană Stick To Your Guns, o reprezentantă mediată a mișcării de hardcore modern. Deși înființată în anul 2003, abordând la început în muzica sa genul metalcore, Stick To Your Guns s-a schimbat radical și mi se pare că le-a mers mult mai bine. La fel, la evenimentul de la București, formația a cântat patru piese de pe „Diamond” (2012), probabil cel mai bun album de până acum al trupei. Cu un show clasic hardcore, Stick To Your Guns au fost energizanți, publicul a răspuns riff-urilor grele, iar solistul Jesse Bennett a fost în zile mari. De asemenea, am mai remarcat un lucru pe care eu îl apreciez enorm la trupele din acest gen: solistul a criticat prin câteva fraze fascismul, rasismul și xenofobia, trei lucruri actuale în societatea de astăzi, pe care hardcore-ul, cel puțin, le respinge cu desăvârșire.
După o pauză bine meritată și un moment de respiro în ploaia rece care se pornise înafara cortului de la Arene, a urmat Parkway Drive, cu un concert bestial și fără greșeli majore, așa cum m-am așteptat. Așteptarea presantă a celor prezenți s-a evaporat odată cu începerea acordurilor piesei „Wild Eyes”, urmate de urcarea celor cinci australieni pe scenă și explozia de confetti în cort. De această dată, Parkway Drive a renunțat față de alte concerte din turneul eurpean la show-ul pirotehnic (motivele, desigur, sunt evidente), însă au păstrat exploziile de aburi și de lumini: a existat o schelă specială pentru acestea, și ele au fost într-un fel cireașa de pe tort al eveniment. De remarcat și faptul că trupa nu a adus pe scenă și amplificatoare; e o mișcare destul de ambițioasă, însă sunetul a fost incredibil aranjat, în ciuda acusticii aproape inexistente și enervante de la Arene. Foarte echilibrat, sunetul a pus în valoare atât vocea solistului Winston McCall, cât și drop-urile generate de instrumentalul modern, iar această îmbinare s-a manifestat permanent în compozițiile australienilor. Cu un playlist mult mai bun decât cel de la Rockstadt Extreme Fest, dominat de piese de pe ultimele două albume, show-ul Parkway Drive „a mers țiplă”: încă de la prima piesă s-au format moshpit-uri, iar crowdsurfing-ul nu s-a mai contenit până la final (cel mai interesant moment a fost atunci când gardienii au adus două bărci gonflabile, pe care publicul le-a plimbat prin tot cortul cu persoane în ele). Am ascultat și piese mai vechi de pe albumul meu preferat Parkway Drive, „Horizons”, precum melodia eponimă, „Carrion” și „Idols And Anchors”, a existat și un moment de respiro la o piesă mai lentă din setlist, „Writings On The Wall”, dar s-a cântat și un cover după „Bulls On Parade”, foarte reușit trebuie specificat, după Rage Against The Machine. Cum nu se putea mai bine, am ascultat și „Swing”, un hit extras de pe „Atlas”, care a culminat printr-un drum solo de excepție. Însă, aici a apărut și dezamăgirea mea, încât în turneu bateristul era rostogolit cu tobele în timp ce executa solo-ul într-un mecanism special, ca în vechile timpuri ale formației Skipknot, și se pare că la București trupa nu a mai repetat această schemă. Bis-ul a fost și mai energic, odată cu ritmurile pieselor „Crushed” și „Bottom Feeder”, aceasta având unul dintre cele mai puternice drop-uri pe care le-am auzit în ultimii ani la o piesă metalcore, timp în care publicul a sărit, ghidat de luminile imense ce au explodat pe scenă.
La final, așa cum obișnuiesc dacă este nevoie, notez și minusurile, iar la acest eveniment a existat unul (poate două, acesta din urmă fiind legat de prețul exagerat de la garderobă, dar încât nu știu detaliile tehnice din spatele acestei opțiuni, rămân obiectiv și nu voi spune mai multe). Minusul imens al organizării a fost la intrare, unde nu a existat securitate și nici nu știu dacă cei care intrau erau percheziționați, măcar formal așa cum se obișnuiește în general la astfel de evenimente. De asemenea, cei care se ocupau de bilete la intrare, posibil bulversați de vremea oribilă de afară, nu au controlat în mod corect spectatorii, știu un caz în care o persoană a intrat deși avea bilet fără să fie întrebat dacă are unul la el și s-a trezit pur și simplu cu brățara pe mână.
Lasă un comentariu