Rockstadt Extreme Fest Ziua 1 / 12.08.2015

Rockstadt Extreme Fest se arata a fi si anul acesta ca o alternativa imbietoare la canicula oraselor invadate de beton si un bun prilej de noi experiente muzicale… extreme, cum o spune si numele festivalului. Orasul Rasnov – Rosenau, in limba vechilor sasi disparuti de ceva vreme, dar dintre care unii dau semne ca s-ar reintoarce – isi asteapta oaspetii si inca de prin martie cu greu mai gasesti vreun loc de cazare la numeroasele pensiuni din imprejurimi. Ramane si varianta cortului, desi nici aici nu stiu cat loc mai este, data fiind inmultirea permanenta a solicitantilor. Terasele din preajma zonei de festival sunt deschise si deja pline, motociclete mandre si lucioase ocupa o parte a spatiilor de parcare, iar peisajul este completat de nelipsitul scripcar batran care mai lanseaza cate o tema saltareata pe corzi, in speranta unui ajutor de la rockerimea pestrita.

Astazi se canta doar in cort si multi dintre cei prezenti au venit doar ca sa ia pulsul festivalului. Cu toate acestea, nici n fata scenei nu e tocmai pustiu. Ajung ceva mai tarziu, insa aflu de la o sursa de incredere ca inca de la prima trupa, W3 4R3 NUM83R5, exista un public de aproximativ o suta de persoane care sa faca atmosfera. De fapt, amtosfera este si lucrul pe care incerc sa-l deslusesc astazi, desi ma opresc, ca orice meloman extrem si curios, si sa mai vad ce se canta pe plaiuri transilvanene. Prietenii de la Blacksheep sunt in plina forma. Baietii s-au omogenizat si arunca furiosi in noi cu acel death’n’roll care te trimite automat cu gandul la Carcass. Un pic mai cursive decat ale britanicilor, compozitiile amintesc adesea – si datorita vocii – de Entombed din perioada „To Ride, Shoot Straight and Speak the Truth”, dar si de Motörhead. Importanta este absoluta onestitate si caracterul agatator al pieselor, bine structurate, cu suficiente repetitii ale refrenului incat sa poata fi invatate, dar niciodata redundante. Cateva intarzieri ale vocii, nu foarte semnificative, arata ca pe scena nu se aude chiar asa de bine ca in fata, unde lucrurile sunt cat se poate de clare. Si dau nastere unui pogo cat se poate de dezlantuit, dar fara victime colaterale. O prima observatie extra-muzicala, apropo de unii oameni din public: fratilor, daca ati tinut neaparat sa va bagati belciuge in zone ultra-sensibile ale nasului, mosh-eala nu va e recomandata, la fel cum nu e deloc de mirare daca sangerati repede. Ma rog, simpla carcoteala amuzata… Altfel, scurtul moment teatral cu streangul pregatit pentru liderul trupei, Liviu Gugui, si lupta scurta cu pistoalele, piesele de pe debutul „The Future Started Yesterday” si cele cateva noutati fac din recital o reusita si o incalzire perfecta… nu ca ar fi prea frig prin zona!

As reusi sa ma impac de minune cu stilul relativ eclectic Ropeburn. Pasajele mai putin distorsionate, cu acorduri ce creeaza o anumita tensiune care abia asteapta sa explodeze in riff-uri echilibrate si balansate, amestecul de meditativ si declamatie, un fel de punk interiorizat – daca se poate asa ceva si, iata, se poate – are un potential urias. Dar… Dar, ca si la niste mai vechi colegi de scena, nu reusesc sa vad rostul stilului vocal, atat de monocolor, tern si, in cele din urma, comun. Si nu pentru ca lui Mishu Petrosel i-ar lipsi timbrul. Il vad ca pe unul dintre solistii capabili sa redea fidel anumite piese de la inceputurile At the Gates („With Fear I Kiss the Burning Darkness”, de pilda). Insa aici se iroseste – si, in plus, iroseste o buna parte din efortul expresiv al trupei – punctand prin tipete momente care, altfel interpretate, ar capata o cu totul alta nuanta. Insa este limpede ca prestatia live e bine pusa la punct, iar publicul o simte si o apreciaza.

Cu Argus Mergere schimbam complet registrul. Si parca, deodata, nostalgia ne cuprinde. Pentru ca demersul artistic al timisorenilor ne arunca drept in anii 1990, atunci cand black-metal-ul isi descoperea treptat potentialul atmosferic si melodic. Singura deosebire este sunetul mai clar, rezultat al experientei atator ani de incercari. Si trebuie spus din capul locului ca, in vremea sample-urilor, e de-a dreptul reconfortant sa vezi pe scena o clapa, omogenizata live cu celelalte instrumente. Conceptul este cel cunoscut: intuneric si pierzanie, riff-uri curgatoare ce pun accentul pe melodie si mai putin pe armonie, vocea disperata – si corect interpretata – , totul descriind acele peisaje hibernale ale sufletului chinuit de necredinta si rebeliune. Cam asta era reteta, iar timisorenii nostri o aplica foarte constiinciosi. Sa vedem unde vor merge de aici incolo, caci potentialul este evident, iar realizarile de pana acum dau speranta… ma rog, in masura in care „black-metal” si „speranta” sunt cuvinte care pot fi alaturate.

Una dintre evolutiile ulterioare ale black-metal-ului din valul norvegian este amestecul cu acele texturi sonore care definesc multe dintre genurile cu prefixul „post”, cu o tenta vaga de metalcore si caracter experimental. Exact in aceasta directie ne duc italienii de la Sedna. Spre deosebire de inceputurile genului, aici basul (cvasi-inexistent pe primele albume ale clasicilor norvegieni) joaca un rol important si da armonia ce sustine valurile sonore uniforme ale chitarelor. Ansamblul e bine pus la punct, insa aminteste de unele dintre trupele americane de gen, acelea care nu prea reusesc sa fie nici cal, nici magar. Sintetizand, demersul expresiv este confuz si nu reuseste sa evadeze dintr-o masa informa, ramanand fara personalitate pregnanta. Pentru admiratorii fara rest ai genului, Sedna este o experienta foarte placuta, dar per total, muzica aceasta ramane in urechile mele neconvingatoare. (Interesanta este intr-o anumita masura doar partea vizuala, copertile si tricourile, care scot la iveala o abordare intunecata a stilului art nouveau.)

Intre timp peste festival s-a lasat seara. Publicul s-a inmultit simtitor, insa mai ales pe la terase si la standurile atragatoare de mancare si bautura. Specialitati de toate felurile, inclusiv de post (sau vegane, ca asa-i acum tendinta), bere ieftina, vin asijderea (si nu tocmai rau la gust, trebuie spus), votca si sucuri de toate felurile, cartofi cu usturoi, salate, ciolan si altele asemenea asteapta cu nerabdare, la preturi foarte decente, sa ostoiasca foamea si setea rockerilor veniti din cele patru zari. La mese se dezbate despre black-metal si politica, religie si fotbal, bautura si excursii, iar langa scena mare doua ecrane uriase preiau transmisia meciului de fotbal Steaua – Astra: o idee excelenta din punctul meu de vedere, ceea ce se dovedeste prin palcul de oameni care urmaresc din iarba desfasurarea de forte (nu tocmai… fortoase) de pe teren.

In cort, la caldura, atmosfera este intretinuta de Crimena. Foarte buni la incins publicul si energici pe scena, craiovenii isi condimenteaza prestatia si cu un potpuriu din muzica unor trupe clasice de thrash, ajutati si de invitatul Fane „Buvnitz”, care imbina calitatea de organizator cu placerea cantatului pe scena. Cu toate acestea, trebuie spus ca thrash-ul plin de groove al celor de la Crimena nu se deosebeste cu nimic de compozitiile similare a nenumarate alte trupe. Prin repetitie mesajul devine simplist, tocmai bun pentru o topaiala zdravana, dar fara sa se distinga prin vreo contributie la evolutia genului.

Surpriza pe care am avut-o cu cativa ani in urma cand, in deschidere la Agalloch (o trupa care nu a reusit sa-mi spuna mare lucru) am vazut primul concert al unui proiect care de atunci a devenit etalon, Alcest, s-a repetat intr-o anumita masura in seara aceasta la aparitia polonezilor de la Fleshworld. Nu ca cele doua trupe ar fi prea asemanatoare. Insa au ambele stiinta construirii treptate a atmosferei. Fleshworld este bagata adesea in categoria atotcuprinzatoare a post metal-ului, dar pentru a intelege ce se intampla pe scena si pe albume trebuie neaparat sa apleci o ureche atenta la compozitii. Partile sacadate, undeva la limita intre sludge si hardcore, se imbina cu un aer apasator si adesea melancolic, o sectie ritmica ce stapaneste de minune arta balansului prin care evadeaza din momentele cu riff-uri elementare, mici motive melodice se suprapun peste un bas omniprezent, iar vocea deranjata, nu foarte variata, dura si expresiva in acelasi timp, completeaza ansamblul. Crescendo-urile dinamice si expresive te invaluie cu o forta aproape fizica. Este aici o suprapunere dificila intre o stare cvasi-hipnotica si un realism crud. Iar in concert impresiile se amplifica exponential. Categoric, cel mai bun moment al serii.

Grea sarcina pentru Pinholes, sa cante dupa polonezi. Si, cu toate acestea, iesenii se achita cu brio de ea. Mai mult, muzical asocierea este inspirata. Pinholes este o trupa cu elementul „alternativ” mai pregnant, dar care adesea face uz de procedee expresive luate din shoegaze si post rock: cate o chitara „arunca” mici motive melodice expresive sau tese texturi sonore apropiate chiar de black-metal, excelente ca impact atunci cand se suprapun peste liniile vocale clean, cand manioase, cand melancolice, dar adesea si ironice. Imaginati-va o combinatie intre Luna Amara, Anathema din perioada „Silent Enigma”, un pic de Negura Bunget si un strop de Timpuri Noi si veti avea o vaga imagine a ceea ce canta Pinholes. Ceva mai putin profund decat Fleshworld, mai ancorati in imediat, acesti muzicieni dau dovada de o deschidere rar intalnita la noi si – lucru evident – isi au deja un public fidel, care cu aceasta ocazie are toate sansele sa creasca. Si toate acestea reprezinta si o mare bila alba pentru organizatorii care au mers pe acest mix muzical, ce evadeaza adesea din definitia stricta a termenului „extreme”, dar ofera spatiu de exprimare unor nume cu adevarat interesante.

Inchei cronica primei zile cu trei observatii extramuzicale. 1. Desi nimeni nu statea dupa ei, multi spectatori se deplasau constiinciosi pana la sacii de gunoi pentru a-si arunca paharele sau farfuriile goale. 2. Este tonifianta prezenta aici a lui Graham Robinson, acest britanic indragostit iremediabil de Romania, care s-a stabilit definitiv intr-un sat de munte de la noi si la concerte da dovada unui entuziasm debordant, desi e binisor trecut de varsta adolescentei. 3. Este prima data cand vad la un loc atat de multi oameni cu infatisarea caracterizata de presa mondena ca „lumbersexual” la un concert metal.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*