Slash, byron / 05.01.2013, Sala Palatului, Bucuresti

259 vizualizări
Fascinatia sfarsitului anilor ’90 persista inca in inimile multor rockeri romani care, in ciuda anilor si a schimbarilor, traiesc mai departe cu amintirea unui dublu album exceptional, „Use Your Illusion”. Si daca atunci nu am avut ocazia sa vedem gasca dezlantuita rock’n’roll numita Guns N’Roses, ne multumim astazi cu ramasitele.
Sentimental vorbind asa stau lucrurile, desi pe plan artistic Axl traieste in continuare prin noile creatii, mostre de compozitie moderna si traditionala in acelasi timp, insotit de o pleiada de muzicieni unul si unul. Iar Slash… ei bine, Slash face lucrul pe care si l-a dorit de la inceput: canta un rock impanat de blues si colinda lumea.
 
Descinderea de la Sala Palatului a lui Saul Hudson insotit de Myles Kennedy and the Conspirators beneficiaza de o trupa de deschidere de exceptie. Dificultatile unui sistem greoi de acces pentru presa le sunt iertate pe loc organizatorilor datorita alegerii inspirate – in loc sa vedem vreo trupa cu succes mediocru si muzica repetitiva sau, mai rau, niscai veterani ai suselor cu negative de pe CD care intoxica piata romaneasca de zeci de ani, avem parte de byron. Pentru cei familiarizati cu fenomenul, trupa grupata in jurul lui Dan Byron nu mai are nevoie de prezentare. Ce stim de pe albume si din concerte primim si in aceasta seara – un rock versatil, o constructie componistica ce inglobeaza elemente din clasicii genului din anii ’70 si descoperiri mai noi, originalitate si expresivitate. Pentru ca trebuia sa li se dea un nume, toate acestea au fost definite ca rock alternativ, dar un termen precum art rock li se potriveste mai bine.
 

 
Byron are parte de un sunet foarte bun si de un public care, desi aplauda frenetic, nu raspunde la indemnurile solistului-chitarist-flautist de a canta o linie altfel nu foarte complicata. Mai avem de invatat aici, cocalarii ii zic din toti bojocii la concertele lor cu… ma rog, sa nu ne punem rau cu nimeni azi. Recitalul din seara aceasta este pentru byron avanpremiera concertului de lansare a primului album bilingv al trupei, „30 Seconds of Fame/30 de secunde de faima”, la care va recomand cu caldura sa mergeti.
 
Prima diferenta importanta intre Guns N’Roses si domnul Slash din ziua de astazi: la 20.30 a spus ca incepe, pai atunci apare pe scena, cu Myles Kennedy cu tot, si da drumul artileriei grele. N-ai timp sa te dezmeticesti pe „Halo” ca te si trezesti cu „Nightrain” si anii despre care vorbeam mai sus se intorc in glorie. Foarte bun si integrat in noul concept al lui Slash, Myles Kennedy isi pune in valoare versatilitatea, recreand timbrul lui Axl in duet cu basistul Todd Kerns – unul pe grave, altul pe inalte. Apoi isi vede mai departe de treaba lui, cu o interpretare in care da dovada de mobilitate, dinamica, ambitus excelent si un timbru „murdar” perfect pentru rock si blues rock. Doar acea „carisma” nu-i iese de fiecare data – in locul tipicului solist vocal turmentat, trist si agresiv in acelasi timp, Myles e rockerul obraznic care-si face treaba pentru cine a venit sa-l asculte si „daca nu va place, n-aveti decat sa va carati”. Piesele curg una din cealalta, cu „Standing in the Sun” venita sa promoveze recentul „Apocalyptic Love”, trupa suna cat se poate de inchegat, iar privirile sunt toate fixate pe chitaristul cu parul in ochii protejati de ochelari de soare, taciturn si plin de feeling, care, in afara de tigara la care a renuntat din 2009, pare sa nu se fi schimbat deloc in ultimii 20 de ani.
 

 
Aparitia amfitrionului cu o chitara double-neck pe care incepe sa descante „Civil War” declanseaza un nou val de urale, iar publicul raspunde de data aceasta cu entuziasm invitatiei solistului vocal de a canta la refren, bridge si cam tot timpul. Iar radacinile blues ies din nou la iveala pe finalul prelungit in „Voodoo Chile”.
 
Ar fi insa gresit sa spunem ca frenezia unei sali destul de pline se datoreaza doar nostalgiei. Din primele randuri pana in loje, o multime de fani, in special dintre cei mai tineri, canta piesele mai noi vers cu vers, iar in fata un banner marturiseste iubirea pe care i-o poarta cei din sala lui Slash. Sigur, prin ultimele randuri se gasesc niscai dezamagiti sa plece – probabil se asteptau sa vada un cover band Guns N’ Roses –, dar, pentru cei care stiau la ce sa se astepte, seara este reusita de la cap la coada.
 
„Serial Killer” ne aminteste de episodul Slash’s Snakepit, iar la „Doctor Alibi” partea vocala este preluata de Todd Kerns, mai agresiv in directia punk-rock decat „titularul”, care se multumeste sa mangaie din cand in cand si corzile chitarei ritmice. Daca „Rocket Queen” ne mai bucura cu o portie de Guns, „Anastasia” este piesa lui Slash devenita deja hit imposibil de ignorat. De vreo doua ori maestrul de ceremonii ne spune si niscai vorbe – cele obisnuite („ma bucur sa fiu aici, imi doream al naibii de mult sa ajung la voi”), dar pe tonul acela care l-a facut mereu sa fie tipul nesofisticat si simpatic din vechea lui trupa. Si ca tot vorbim despre trupe vechi, dupa prezentarea tuturor membrilor (celor amintiti mai sus adaugandu-li se bateristul Brent Fitz), dupa „Sweet Child O’Mine” cu tema inconfundabila, avem parte si de o amintire frumoasa, „Slither”, aparuta la vremea ei sub titulatura Velvet Revolver.
 

 
Muzicienii din seara aceasta nu au deloc aere de superstar, lucru dovedit si de faptul ca nu se lasa prea mult chemati la bis. Doar cat sa iasa un pic de pe scena si… iata-i inapoi, cu Todd Kerns la voce din nou, pentru un inconturnabil „Welcome to the Jungle”. Si ca sa plece toata lumea impacata, seara se incheie cu „Paradise City”.
 
Ei bine, Slash a ales sa urmeze linia pe care si-a impus-o inca din 1996-1997, aceea a chitaristului de blues-rock direct si fara aere, sustinut, evident, de faima grupului care l-a consacrat. Muzica pe care ne-o propune astazi nu are nimic cu adevarat inovator sau nemaiauzit, dar reia cu inspiratie si traire acel arsenal inepuizabil al blues-ului la intalnirea cu armonia europeana, care a dat nastere rock-ului modern. Slash e un artist emblematic al perioadei sale si, chiar daca din punct de vedere artistic Guns N’Roses in formula de astazi duce lucrurile la un nivel superior, batranul chitarist parca vesnic tanar are la randul sau cu ce sa incante un public dornic de o seara pe cinste.

 

O galerie foto poate fi urmarit AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*