Arenele Romane, seară de iunie și rock’n’roll, iată combinația ideală la care ne îmbie Slash, Myles Kennedy și alți conspiratori de același calibru. De la bun început se remarcă afluența nu mică de public, în ciuda aglomerării de evenimente din această perioadă. Din păcate, deși ajuns la ora înscrisă pe afiș, constat cu dezamăgire că Roadkillsoda deja și-a încheiat scurtul recital. Și tare mult mi-aș fi dorit să-i văd pe băieți. Așa, nu pot decât să reproduc cele spuse de Myles Kennedy: „one of the most creative bands we’ve seen”. Pentru continuare, intrăm împreună în incinta Arenelor.
E încă lumină când pe scenă își face apariția RavenEye, trupa cărată de Slash și ai lui prin câteva dintre orașele unde-i duce acest turneu. Pare a fi genul de muzică făcut pentru deschidere. Dacă aș fi ascultat-o într-un bar, nu m-ar fi deranjat, dar aici aglomerarea de clișee rock inepte devine repede agasantă. Cu o rețetă aplicată conștiincios de zeci de trupe din anii optzeci încoace, cu versuri de profunzimi nemaiîntâlnite de tipul „Hey Hey Yeah”, britanicii reușesc totuși să încingă atmosfera, iar câțiva spectatori mai inimoși chiar le urmează îndemnul de a cânta pe ici, pe colo. Atitudinea scenică este foarte energică, cu cățărat pe tobe și tot tacâmul, coordonarea bine pusă la punct, dar conținutul cât se poate de găunos, la limita dintre sleaze, glam și alte avataruri rock mult prea răsuflate.
După ce a trecut prin nenumărate transformări în ultimii ani, odată cu destrămarea primei formule Guns N’Roses, Slash a atins un grad de stabilitate și performanță cu formula ultimelor două albume. Myles Kennedy și ai lui The Conspirators, departe de a fi niște anonimi, au reușit să-i completeze identitatea – iar Myles are personalitate cât cuprinde, dar, cu toate acestea, nu se sfiește să sune exact ca Axl atunci când e cazul – iar astăzi Slash este în sfârșit perceput ca el însuși și nu doar ca „fostul” din Guns. Lucru ilustrat, de altfel, și de numeroasele tricouri, de lumea venită în grup mare și care cunoaște și piesele (mai) noi, de entuziasmul generat inclusiv de „Wicked Stone”, „Beneath the Savage Sun” sau „Bent To Fly”, toate de pe cel mai recent album, „World on Fire”. Altfel recitalul este un potpuriu de momente din cariera îndelungată a maestrului de ceremonii. Deși apare adesea în prim-plan – atât muzical cât și scenic – Slash le lasă și celorlalți membrii ai trupei suficient loc să se desfășoare. Myles Kennedy are și el propriul talent de entertainer, iar Todd Kerns impresionează nu doar prin basul „ceas” ci și prin excelente intervenții armonice vocale. Sunetul este la un volum relativ decent, vocea tinde uneori să fie acoperită de instrumental și cu ceva prea multe înalte, dar sunt mici detalii care nu umbresc un spectacol foarte bine pus la punct. „Nightrain” și „Double Talkin’ Jive” deschid seria preluărilor Guns, „You Could Be Mine” e cântată din sute de piepturi, iar sus-amintitul Kerns își asumă sarcina de solist vocal principal la vechea piesă a lui Slash „Doctor Alibi” și apoi la nelipsitul „Welcome to the Jungle”. Când cu riff-uri foarte agățătoare și echilibrate, când cu armonii, când cu chitara simplă când cu double-neck, Slash trece din glissando în staccato și din blues în rock eighties cât se poate de firesc, ba retras în colțul lui, ba lângă monitorul din fața scenei și, uneori, foarte rar, dublând câte o intervenție vocală. Proba de virtuozitate apare la mijlocul lui „Rocket Queen”, dar aici lucrurile cad la un moment dat în monotonie. Slash nu e nici Steve Vai, dar nici B. B. King, își are felia lui muzicală pe care o exploatează cu măiestrie, dar aici exagerează cu caracterul repetitiv, suprapus pe o armonie de asemenea nu foarte variată. Mă rog, e doar un punct de vedere, multă lume pare convinsă de cele peste cinci minute de cvasi-improvizație. „Anastasia” este deja o piesă la fel de iubită ca cele clasice și singurii care ar fi avut de ce să se plângă, fanii Velvet Revolver, au parte și ei de „Slither”. Interacțiunea cu publicul e excelentă, bucuria se citește în egală măsură pe chipurile spectatorilor și pe figurile artiștilor, Myles Kennedy îi amintește – lucru rar – și pe muzicienii din deschidere și totul se încheie în ploaie de confeti cu „Paradise City”. Valul de oameni se scurge spre case sau baruri mulțumit, iar Slash poate liniștit să revină în România în fiecare an. Are deja publicul lui care nu mai pierde timpul așteptând o ipotetică reunire ce nu va avea poate niciodată loc, mai ales că și „geamănului rău” îi merge excelent cu DJ Ashba și compania.
Lasă un comentariu