Undeva intre ziua de nastere a lui Kerry King si cea a lui Tom Araya, Slayer ajunge si la Bucuresti, pentru prima data intr-un concert de sine statator, dupa ce anul trecut trupa a cantat la Romexpo in cadrul Sonisphere. Ca si in alte randuri, un esantion reprezentativ din generatiile vechi si noi se strange la Arenele Romane pentru un fragment de istorie. Ma gandesc ca azi Slayer are treizeci de ani si imi dau seama cum atatia dintre noi au crescut – sau au imbatranit – alaturi de cei patru membrii si de piesele lor memorabile. Ma intreb cat va mai continua, ma gandesc la operatia lui Araya si la boala lui Hanneman, dar, pana la urma, stiu ca azi vom vedea si vom auzi ce ne dorim de atata timp.
Credit foto: Alex Barbulescu
Craiovenii de la Avatar deschid seara, pe un soare stralucitor si in fata unui public deja destul de numeros. Spectacolul este unul corect, in nota trupei, dar, poate din cauza luminii, poate din cauza contextului, Marius Popeanga si compania par un pic stingheri. Altfel, death-metal-ul lor cu elemente melodioase si ritmuri core/groove este tocmai bun pentru a incalzi atmosfera. Piesele suna omogen si se remarca o coeziune inspirata intre bas si baterie, riff-urile sunt cele clasice pentru genul abordat, ca si vocea. Dupa cum am spus, tot lucrul este corect executat, dar parca energia de altadata lipseste. Oricum, cativa dintre cei prezenti in fata scenei apreciaza efortul muzicienilor si printre obisnuitele strigate „Slayer!” ii rasplatesc cu aplauze si urale. In ciuda unor eventuali carcotasi voi spune ca mentionarea echipei Universitatea Craiova („Stiinta”) mi se pare cat se poate de potrivita in context: nu mai este vorba despre o problema strict fotbalistica, ci despre un abuz de putere care trebuie sanctionat in toate felurile.
Credit foto: Alex Chelba
Desi nu am urmarit indeaproape trupa H8, sunt un pic curios – in masura in care ma mai pot concentra la altceva in asteptarea Slayer. Si pot spune ca sunt placut surprins. Hardcore-ul si influentele hip-hop nu se numara printre preferintele mele, insa la H8 convingerea si consecventa sunt de admirat. Combinatia intre cele doua voci – dintre care una insista pe hardcore, cealalta merge mai spre rap – si riff-urile cu influente thrash are priza si la public. Un grup de pusti din fata scenei se entuziasmeaza si scandeaza de cateva ori numele trupei care nu se lasa mai prejos si canta cu pasiune si forta de convingere. Mesajele sociale sunt bine puse in evidenta de structurile muzicale sacadate, strigatele ritmate exprima coerent o viziune dominata de ura fata de esecurile societatii contemporane si dorinta de a gasi un motiv pentru a trai si totul e dublat de o miscare scenica moderata dar vizibila a celor doi vocali. Unele pasaje lente se imbina cu ritmuri tipice de hip-hop, rupte de cate un refren usor de retinut. Fundalul este cand bazic, cand evoluand pe coordonate mai thrash, cu solo-uri furibunde, in regim de viteza si agresivitate. Calin, chitaristul solo si, cel putin dupa aparente, liderul proiectului, are toate motivele sa zambeasca satisfacut. In timpul recitalului H8 se incinge si primul pui de pogo, avandu-i ca protagonisti pe niste pusti care stau in fata scenei de la inceputul serii. Tentativa de moshpit e curmata cu destula agresivitate de un grup de spectatori mai mult sau mai putin rasi in cap, dintre cei care au impresia ca trebuie sa faca legea la orice concert si ca toata atmosfera trebuie sa tina cont de dispozitia lor.
Credit foto: Eduard Breaban
Se termina recitalul H8, urmeaza o pauza in timpul careia in spatele scenei apare un banner urias cu vulturul Slayer, se fac cozi la bere, se intalnesc prieteni vechi si noi. Iar in fata se inghesuie din ce in ce mai multi oameni. Din boxe rasuna AC/DC cu Bon Scott si Brian Johnson, dar nerabdarea ii face pe fani sa strige „Slayer!” in loc de „thunder” la „Thunderstruck”. In sfarsit se aprind luminile scenei si volumul crescand progresiv dezvaluie urechilor infometate intro-ul piesei „World Painted Blood”. Patru bete ale maestrului Dave Lombardo dau semnalul de razboi: „Disease spreading death, entire population dies”… Tom Araya, cu o figura imbatranita, si din cauza barbii, loveste corzile basului si pe cele vocale, fara sa mai dea din cap.
Credit foto: Eduard Breaban
Credit foto: Alex Barbulescu
Vocea e un pic neincalzita, dar puncteaza exact. Gary Holt preia liniile lui Jeff Hanneman, cu siguranta si cu o tenta personala. Iar Kerry King e acelasi dintotdeauna: impasibil, cu o figura dura si niste degete care alearga pe scari intortocheate si riff-uri dezlantuite. Imediat mai primim o portie de pe ultimul album, poate cea mai furioasa piesa, „Psychopathy Red”. Vine apoi randul unei serii de momente clasice, deschisa de intrebarea obisnuita a lui Tom Araya: „Are you ready for war?” Sunetul este la un volum greu suportabil, fara rafinamente, dar suficient pentru a recunoaste toate partile instrumentale. Slayer este una dintre trupele cele mai inchegate, iar furia de pe albume se revarsa live cu forta indoita. Publicul reactioneaza frenetic, fie ca e in fata scenei, in tribune, sau in moshpit-urile improvizate. „Die By the Sword” trece in „Chemical Warfare”, apoi in noua creatie a lui Kerry King, „Hate Worldwide”. Lombardo improvizeaza permanent, bas-ul lui Araya suna mai clar ca in vremurile vechi, vocea ceva mai dogit. E clar, timpul urletelor prelungi se indeparteaza, dar solistul isi face treaba cat poate de bine, iar timbrul care da savoarea Slayer e la locul lui. Cu figura un pic crispata uneori, unchiul Tom isi aminteste totusi sa zambeasca publicului, apoi propriului baterist, care pare sa se simta mai bine decat oricand. „Daca vrei sa traiesti liber, faci sacrificii” sunt cuvintele care introduc „Mandatory Suicide”, cu un tempo ceva mai „respirabil” inainte de succesiunea „Altar of Sacrifice/Jesus Saves”, pigmentata de un moshpit care cuprinde aproape toata partea din fata a scenei, cu pustime si batrani care probabil n-au mai ajuns la un concert dinainte de primul interviu la corporatia unde si-au inceput cariera. La „Seasons in the Abyss” Tom face fata cu brio partilor mai melodioase, in timp ce Kerry King merge langa colegul sau ocazional si gesticuleaza ca Hanneman la refren, mimand versurile. Gary Holt pare foarte integrat – stie riff-uri, stie versuri si interactioneaza cu publicul. Baga cate ceva si de la el, ceea ce, in fond, e firesc. Temele principale marca Hanneman raman la fel de recognoscibile. „Postmortem” ne readuce in 1986, urmata de un oarecum neasteptat si foarte binevenit „Spirit in Black”, proba de virtuozitate, viteza si compozitie tipic „slayerista”. „Dead Skin Mask”, favorita multora vine inainte de „hit-ul” poate cel mai cunoscut. Doamnelor si domnilor, poftiti in laboratoarele ororii: „Angel of Death”. Se face o scurta pauza in care trupetii se retrag in lateralele scenei, apoi banda lanseaza un alt intro legendar: „South of Heaven”.
Credit foto: Alex Chelba
Finalul e prelungit la maximum de Dave Lombardo, dar King abia asteapta sa izbucneasca: ta-na-na-na na-na-na na-na-na – „Raining Blood”. Urale, aplauze, moshpit, versuri, zambete, cavalcada de riff-uri. Iar la final Lombardo accelereaza si accelereaza si iar accelereaza pana cand „rupe” tobele intr-un mini-solo de toata frumusetea care te face sa-ti amintesti ca peste jumatate dintre bateristii din metal il citeaza printre influente. Tom Araya multumeste scurt, in public zboara cateva pene, Dave Lombardo isi arunca si el betele si… gata! Asa scurt? Asa scurt. E Slayer. Veni, vidi, vici. Ce ar mai fi de adaugat?
(Paul "Slayer" Grigoriu)
Lasă un comentariu