The Pretty Reckless – Going to Hell

Ficeare dintre noi tinde sa faca lucruri la un moment dat in viata care nu sunt tocmai “cool” sau nu cad in sfera conventionalului, alocandu-si timp pentru mici “placeri vinovate”.

Putem considera trupa The Pretty Reckless un astfel de deliciu ilicit, un cvartet de alternative rock din Statele Unite alcatuit din Taylor Momsen – voce, Ben Phillips – chitara si vocal secundar, Mark Damon – bas si Jamie Perkins – tobe.

Desi poate ca nu e pe gustul oricui, “Going to Hell”, cel de-al doilea disc din cariera The Pretty Reckless, lansat pe 14 martie 2014, este un material bunicel.

Tenta provocatoare este si de aceasta data parte din poveste, solista Taylor Momsen – cunoscuta pentru rolul din serialul Gossip Girl – jucandu-se cu teme si imagini „pacatoase”, de inspiratie (anti)catolica.

“Follow Me Down”, piesa care deschide albumul, ne intampina cu sunete subtile ce le imita pe cele din timpul sexului, lucru deloc surprinzator pentru stilul acestei trupe, mai exact stilul lui Taylor, care mereu a cautat sa revolte „autoritatile” (parintii, criticii, fanii etc) prin atitudinea sa de Cherie Currie (n.r. vocea trupei The Runaways) dezmatata.

Muzicienii au vrut sa socheze si au reusit, insa nu a fost un soc pozitiv; daca introducem in acest mix si versurile-sacrilegiu vedem ca avem de-a face cu incercarea de a castiga popularitate prin atitudinea rebela, lucru care ar putea sa prinda doar la generatia foarte tanara.

In ciuda acestor mici pasi gresiti, albumul are parte si de momente putrenice, specifice stilului grunge, de exemplu: riffurile alerte imbinate cu vocea seducatoare si imorala a lui Momsen, care are clar ceva imbatator.

Piesa-titlu „Going to Hell” trebuie mentionata, avand in vedere faptul ca aceasta contine o secventa de spovedanie – asa ca Tata, te rugam, iart-o pe Taylor! Un rezumat perfect al simbolurilor artistice evocate pe parcursul acestui material, „Going to Hell” se joaca masiv cu motive religioase intr-o maniera inteligenta. Acest joc este completat de catre un solo impresionant de chitara. Astfel, se creeaza o punte de lansare catre alte piese-cheie, precum „Heaven Knows” si  „Why’d You Bring a Shotgun to the Party” – imnuri glam despre adolescenti plini de probleme.

Abilitatile vocale brute ale solistei sunt testate in continuare cu o piesa care denota vulnerabilitate, si anume „Dear Sister”, test pe care Taylor il trece cu brio, lucru ce salveaza trupa de tendinta de distrugere a propriului talent prin tendintele teribiliste, care actioneaza in detrimentul muzicii. Alaturi de piesa „Absolution”, ce are un puls rapid a la „Edge of Seventeen” (Stevie Nicks), cantecul mentionat anterior reprezinta clipe „salvatoare” ale noului album .

Educatia conventional-catolica primita in copilarie de Taylor Momsen se regaseste in motivele utilizate in piesa „Blame Me”, care abordeaza o retorica a auto-flagelarii, si desigur, in „Fucked up World”, unde solista recunoaste ca nu doreste iertarea pacatelor (cel putin nu prin intremediul religiei).

Muzica inseamna arta iar edgy is good, asa ca The Pretty Reckless nu trebuie blamati pentru liberatea de exprimare. Fac un show bun, pana la urma, iar acesta, cu impreuna potentialul lor artistic, alcatuiesc ceva promitator.

Daca sunteti pregatiti sa va deschideti mintea in privinta acestei trupe, veti gasi cu siguranta in arta ei o placere vinovata cat se poate de interesanta.

Muzica inainte de aparente – rockul nu e mort!

Pareri?