Therion – interviu realizat în cadrul Maximum Rock Festival 2021

Therion / Foto: Adrian Coleasa
611 vizualizări

Therion a fost una dintre formațiile participante la Maximum Rock Festival 2021, eveniment desfășurat (în cele din urmă) în perioada 11-12 septembrie la Arenele Romane din București. Trupa suedeză, cu membrii răspândiți prin toată Europa, se bucură de un succes foarte mare în rândul amatorilor de metale din România. Cu această ocazie Christofer și Thomas au acceptat să participe la o discuție foarte interesantă alături de colegul nostru Paul „Slayer” Grigoriu.

Interviul integral, în limba engleză, se poate urmări mai jos.

 

Cum e să cânţi live după toată povestea cu carantina?
Vrei să fiu sincer? Înainte să urc pe scenă simţeam că sunt bătrân şi mă îngraş şi sunt  obosit, dar odată ce urci pe scenă te simţi măcar de treizeci de ani. Şi avem toţi peste cincizeci. Vezi tu, nu e cel mai bun concert al nostru, ar fi o minciună să spun asta. Lipseşte un pic rutina, e un pic de neglijenţă. Dar avem toţi peste cincizeci de ani, nu am mai cântat de doi ani, nici măcar nu ne-am mai văzut de doi ani. N-am putut să repetăm pentru că nu l-au lăsat pe chitarist să vină la mine în ţară, el e din Argentina. Deci a trebuit să zburăm în România şi să repetăm aici, două zile. Deci am repetat două zile, apoi ne-am urcat pe scenă. Deci ne-am distrat foarte bine şi… n-a fost aşa de rău, ne-a ieşit cumva. Publicului i-a plăcut şi, chiar şi cu câteva greşeli, am rupt. E tot rock’n’roll. Şi pe deasupra, soprana noastră e foarte răguşită. De dimineaţă nu putea să vorbească  „Scuze, nu ştiu dacă o să pot să cânt.” Dar, este o eroină pentru mine şi sigur că nu va dezamăgi niciodată publicul. Şi-a dat toată silinţa. Şi, ştii, asta facem noi, mergem tot înainte.

Am văzut că erai un pic dezamăgit în câteva interviuri recente, pentru că ai avut acest proiect foarte amplu, „Beloved Antichrist”, care este o operă rock de mare amploare, iar publicul, după părerea ta, nu a înţeles cu adevărat. Şi atunci te-ai întors către ceva mai degrabă mai comercial – aşa ai spus tu.
Nu, cred că e o mică neînţelegere. Ideea este că eu am vrut să fac un musical rock, dar celor care realizează musicaluri rock pe scenă nu le pasă câtuşi de puţin de mine. Sunt nimeni pentru ei. Deci ca să le vând un musical rock unor asemenea promotori am nevoie să le arăt produsul, am nevoie de o înregistrare. „Aşa sună şi puteţi citi povestea.” Dar înregistrările au costat în jur de o sută de mii de euro. Iar eu sunt un muzician care câştigă decent, dar nu am o sută de mii de euro aruncaţi pe aici. Deci am nevoie de bani de la casa de discuri. Dar casa de discuri are nevoie de un produs, de un album pe care să-l vândă. De aceea am înregistrat întâi coloana sonoră. E ca o coloană sonoră pentru un film care nu a fost făcut niciodată, ca să am ceva să le arăt promotorilor care se ocupă de genul ăsta de lucruri. Şi urma să fie pus în scenă în Mexic. Lucram cu un promotor şi eram într-o fază destul de avansată. Şi atunci a venit nenorocita de vrăjeală cu Corona şi totul se opreşte. Deci e ca şi cum ai fi văzut doar o primă parte a produsului şi înainte să vezi spectacolul scenic nu poţi să înţelegi cu adevărat muzica. Pentru că este muzica pentru un decor. Nu e ca şi cum ai zice, „a, am scris un cântec, hai să-l folosim”. Scrii un cântec pentru o scenă. Deci când l-am lansat m-am aşteptat să fie greu de vândut pentru casa de discuri. Dar numai aşa se putea. Însă ultimul cuvânt nu a fost încă spus. Mai devreme sau mai târziu porcăria cu Coronavirusul o să se termine şi o să ne întoarcem la treabă şi o să-l punem în scenă, cel puţin o dată, şi o să facem un DVD şi un Blu-ray şi apoi tot proiectul va fi finalizat. Deci există un pic de amărăciune că în momentul în care eram pe cale să-l punem în scenă am fost opriţi de rahatul cu Coronavirusul. Dar ne-am aşteptat la comentarii negative, pentru că oamenii nu ştiu cu adevărat ce ascultă. Cei mai mulţi nu sunt atenţi. Însă ideea de a face un album cu hituri ne-a venit din alte motive. Este pentru că am simţit că nu mai e nimic altceva de făcut. Am făcut tot ce ne-am dorit. Singurul lucru pe care nu l-am făcut niciodată a fost să-i ascultăm pe fani: voi ce vreţi? Şi a fost o provocare. Pare uşor: „hei, hai să scriem nişte hituri!”

Iar tu ai un stil de cântat gen Coverdale…
(Thomas): E un compliment pentru mine, îmi place la nebunie.
(Christofer): Da, era bun cândva!

Cum crezi că se potrivesc lucrurile? Pentru că oamenii sunt obişnuiţi cu chestii grele şi deodată apare un cântăreţ adevărat, cu influenţe de soul…
Totdeauna am făcut ce am vrut!

Tu ce părere ai despre asta?
(Thomas): Nu pot să fac decât ce ştiu cel mai bine. Am o bază din operă, dar… Oamenii uită că anii death-metal au fost demult… Oamenii se dezvoltă spre altceva şi de fapt nu e nimic planificat. Se întâmplă pur şi simplu. Dar am descoperit acum un nou mod de a colabora, care este extrem de productiv…
(Christofer): Am scris vreo 40 de piese.
(Thomas)Cu tehnologia de astăzi, el îmi trimite un fişier, „ce părere ai despre ideea asta?” Eu pot să scriu ceva… Aşa a apărut acest nou album. Cred că o singură dată mi-a răspuns la un mail în care a spus „asta e de căcat”.
(Christofer): Şi, în plus, pot să scriu ceva şi dacă nu sunt sută la sută mulţumit, scot ce am scris eu, îi trimit lui doar baza şi văd dacă nu vine el cu ceva mai bun. Şi cel mai adesea, aşa faci. Şi arunc ce am scris eu şi avem piesa.
(Thomas): Şi, cum spunea şi el, nu suntem Bjorn şi Benny, dar cred că avem aceeaşi „chimie” ca ei.
(Christofer): Suntem Bjorn şi Benny în mizerie. Suntem Lennon şi McCartney în mizerie.
(Thomas): Ce vorbe mari!

Dar încă mai aveţi chef?
(Christofer): Vezi tu, oamenii înţeleg greşit. Când spunem că o să le dăm fanilor ce îşi doresc, un idiot scrie „o, ăstora le-a dispărut pasiunea”. Ei bine, să te fut, prostănacule! Avem aceeaşi pasiune ca înainte. Când am înregistrat piesele astea, ne-am bucurat… yess!
(Thomas): Mai mult chiar, mai mult.
(Christofer): E doar o nouă abordare. Avem nevoie de o provocare când scriem piese şi asta a fost o provocare. Acum i-am promis publicului că o să facem un album de hituri. Şi ne-am spus: „Opa! Ce le-am promis?” Dacă facem un album de rahat or să ne omoare!
(Thomas): Treaba e aşa: indiferent ce facem, nu putem niciodată să mulţumim pe toată lumea. Dacă spunem că o să facem un album care nu o să le placă fanilor, se vor plânge de asta. Nu ei, dar unii oameni, da.

(Vor zice) „o piesă sau două ne-au plăcut, deci nu e bine!”
(Christofer): Nu ştiu dacă e valabil doar pentru Therion sau şi pentru alte trupe, dar dacă te uiţi doar la comentariile de pe internet de prin 2001, când a început lumea să scrie pe net şi pe forumuri… dacă te întorci în istorie şi te uiţi la fiecare album o să-ţi spui că nu am scos niciodată un album care să aibă succes. Dar dacă vezi zece comentarii negative, sunt doar zece oameni. Am văzut o grămadă de comentarii negative faţă de noul album. „O, nu-i cine ştie ce…” Dar dacă te uiţi pe streaming şi pe Spotify, e mult peste toate celelalte albume. Am ajuns mai sus în topurile din Germania decât cu oricare dintre discurile noastre, numărul 11 în Germania, care e o piaţă slabă pentru noi.
(Thomas): Din păcate tendinţa este să reţii comentariile negative, nu ştiu de ce. Încerc să nu-mi pese de aceşti oameni.
(Christofer): Eu mă uit la vânzări. Dacă oamenii cumpără albumul înseamnă că le-a plăcut. Şi cu streamingul e chiar mai mult. Pentru că am cumpărat cu toţii albume care nu ne-au plăcut aşa de mult. Dar cu streamingul, în primele două-trei luni se uită să vadă care e treaba, dar după aceea vezi că oamenii ascultă cu adevărat discul. Iar noul album… în ultimele 24 de ore „Tuonela” a fost piesa cu cel mai bun streaming.(Thomas): Până în seara asta.
(Christofer): Acel cântec are mai mult streaming decât tot albumul „Sirius B”.

…un album excelent, de altfel.
(Thomas): Nu-ţi vine să crezi… îmi amintesc, eram în turneu… E o poveste amuzantă. Eram în turneu şi stăteam în autocar, mergeam undeva, şi după vreo opt ore Chris juca un joc de strategie pe computerul lui şi deodată a ridicat privirea şi mi-a spus: „Am uitat să-ţi zic, o să facem un album de preluări franţuzeşti, care a fost „Les fleurs du mal”. Şi eu i-am zis: „Ce? E vreo scurgere de gaz?” Şi a început să facă semne prin aer.
(Christofer): Ai tu un motiv pentru care ţii mâncarea la vedere. Promovezi mămăliga.
(Thomas): România.
(Christofer): Facem reclamă la această mămăligă. La fiecare mămăligă cumpărată, noi primim un cent.
(Thomas): Aşa, şi i-am spus lui Chris, „asta ar putea să însemne sinucidere comercială”. Şi Chris a spus…

Şi ce dacă?
Exact! Nu-mi pasă, vreau să o fac. Şi îmi amintesc foarte bine de acel moment pentru că mi-am spus, „am mare respect pentru acest răspuns!” Hai să facem albumul ăsta franţuzesc!
(Christofer): Şi mi-am pus banii pe ce am spus, căci casa de discuri nu a vrut să-l lanseze aşa că a trebuit să împrumut banii, 75 000 de euro, garantând cu casa. Deci dacă ar fi fost un eşec aş fi avut o datorie de 75.000 de euro…
(Thomas): Ar fi trăit sub un pod. Ideea este că avem o piesă pe acel album numită „Mon amour, mon ami”. Şi este al doilea cântec Therion la streaming după „Rise of Sodom and Gomorrah”.
(Christofer): Iar albumul… Sunt eu însumi şocat! E albumul nostru cu cel mai mult streaming pe Spotify. 30 de milioane de accesări. Cu un album de preluări oricum e greu. Cu un album de preluări franţuzeşti, de piese pop vechi din anii şaizeci…
(Thomas): Mi-ar plăcea să fi scris eu piesele alea!
(Christofer): Ai spune că e un album imposibil de vândut, mai ales în limba franceză. Peste 30 de milioane de accesări! Şi dacă-l compari cu Ozzy Osbourne, „Under Cover” – Ozzy Osbourne, prinţul întunericului, care face preluări după Beatles, John Lennon, Rolling Stones… acela are 15 milioane de accesări. Şi e la o mare casă de discuri, care a investit milioane. Eu l-am lansat pe cont propriu. Şi are 30 de milioane de accesări. Deci sunt încă eu însumi şocat când văd asta şi fac comparaţia.

Trebuie să recunosc – îmi plac la nebunie cântecele acelea franţuzeşti, franceza e a doua mea limbă maternă, dar după ce am ascultat albumul am căutat şi piesele originale. Pe unele le ştiam, dar am căutat.
(Thomas): E destul de interesant că eu nu ştiu deloc franceza. Şi lucrez destul de repede de obicei. Dar de data asta am avut o franţuzoaică cu noi în studio care m-a ajutat cu pronunţia. Şi în general e destul de uşor să lucrezi cu mine, dar cred că m-a enervat foarte tare şi eu am enervat-o foarte tare pe ea. Dar până la urmă ne-a ieşit.

Ştii că Iggy Pop a făcut treaba asta? A făcut un album de preluări franţuzeşti.
Trebuie să-l ascultăm.
(Christofer): Dar e interesant, mai mulţi oameni ascultă „La Maritza”, un cântec franţuzesc obscur despre un râu, decât pe Ozzy Osbourne cântând Beatles. E o nebunie!

Dar, în fine, e o întrebare prostească, dar ce simţiţi. Încă mai vreţi să ieşiţi pe scenă?
După cum ţi-am spus, sunt bătrân, gras şi obosit înainte să ies pe scenă…

Bătrân şi gras nu eşti, obosit, nu ştiu.
E era Coronavirusului. Oamenii stau acasă şi beau bere.
(Thomas): Asta mi s-a întâmplat mie. Înainte de Corona mă duceam în fiecare zi la sală şi arătam tare bine pentru un tip de cincizeci de ani. Apoi totul s-a închis în Spania, unde locuiesc, şi nu au mai rămas decât Netflix şi chips. Şi sunam la Burger King şi la McDonald’s. Fir-ar, asta e situaţia. Dar, şi nu vorbesc aiurea, simt acelaşi chef pe scenă ca la 25 de ani. Nu e nicio diferenţă.
(Christofer): Odată ajuns pe scenă te simţi din nou la treizeci de ani.
(Thomas): Absolut!
(Christofer): Oamenii nu dau bani ca să vadă nişte moşi obosiţi, deci trebuie să le dai ce vor.

Vor să vadă nişte moşi odihniţi.
Când te uiţi la Scorpions, încă rup! AC/DC au scos album nou şi Brian Johnson a cântat cu vocea cel mai bine de la „Back in Black” încoace. Are 74 de ani!
(Thomas): Ca Abba.
(Christofer): Da, Abba, incredibil, ce voci!
(Thomas): Nişte fete de 76 de ani!

Le tremură un pic, dar…
E natural! Dar e fermecător.

Aşa e, pentru că este real, e autentic.
(Christofer): Avem un stil de viaţă sănătos. Ba chiar asta e o chestie foarte rară…
(Thomas): Foarte sănătos!
(Christofer): Nu beau alcool în turnee. Dar am dat concertul ăsta şi am fost atât de stresat cu planificarea acestui festival… Chitaristul nostru abia a ajuns aici, a trebuit să aranjăm cu o sală de repetiţii aici. Chitarele lui au rămas aici şi el pleacă acasă aşa că o să trebuiască să găsim un transport aerian din cauza reglementărilor cu zborul. Am avut mai mult de muncă cu planificarea acestui singur festival decât cu un turneu întreg. Aşa că am zis să beau şi eu un pahar de vin.
(Thomas): Asta-i partea amuzantă cu mine şi cu Chris. El nu bea în turneu. Eu nu beau decât în turneu, niciodată acasă.

Vă mulţumesc! A fost un spectacol minunat. Şi le-am văzut pe toate ale voastre din România. A fost foarte bine. Am fost şi la „…goes classic”…
(Christofer): Mamă, ce stres a fost acolo, Doamne, cred că am îmbătrânit cu doi ani! Dar, pe de altă parte a fost marele meu vis care s-a împlinit. Însă odată ce am făcut acel spectacol, cred că am dormit treizeci de ore.

Cred că cea mai tare parte atunci a fost conferinţa de presă pe care aţi organizat-o cu Uli Jon Roth.
A fost tare să fiu cu unul dintre eroii mei.

A fost aşa de bine, cum a explicat el tot, care e legătura dintre muzica clasică şi rock… E tare.
A fost un sprijin moral. Nu am niciodată emoţii înainte de concerte, dar înainte de acel concert făceam pe mine. Fiindcă ai o orchestră şi costă vreo sută de mii de euro să faci aşa ceva, o sută cincizeci de mii… Aşa că dacă faci praf un concert, tot nu e bine, dar dacă faci praf ACEL concert, o să te urmărească tot restul vieţii. Şi la Wagner erau nişte chestii destul de grele, iar Mozart e destul de uşor de cântat, dar trebuie să numeri.

Asta a fost partea cea mai grea pentru Lars Ulrich când au făcut spectacolele simfonice…
Nu, concertul ăla a fost un coşmar,  iar Uli a fost un mare sprijin moral…
(Thomas): E un tip foarte mişto.
(Christofer): Şi cel mai bun chitarist de pe planetă.
(Thomas): Şi trebuie să aduc aici un omagiu. Întâmplător sunt aproape vecin cu Ken Hensley. Din păcate a murit, Dumnezeu să-l binecuvânteze. Vreau să vă împărtăşesc o observaţie excelentă pe care a făcut-o adresându-se unui chelner din Spania. Comanda mâncare şi a durat ceva vreme, uneori se întâmplă în Spania. E un tip foarte drăguţ, cu inimă mare. După o vreme s-a ridicat de pe scaun şi i-a spus chelnerului: „Auzi? Tu ştii cine am fost eu?!”
(Christofer): Ken Hensley, unul dintre cele mai importante modele ale mele!
(Thomas): A cântat pe „Gothic Kabbalah”.
(Christofer): Când a spus da, a fost… Şi apoi, din greşeală, ştii, avea o grămadă de bani, nu avea nevoie. Şi i-am spus, „câţi bani vrei?” Şi el a spus, „e, dă-mi o mie de euro”. Am spus bine, o mie de euro pentru Ken Hensley e nimic. Şi apoi, din greşeală, i-am trimis un euro, am greşit ceva. Şi m-am simţit aşa de prost, i-am scris, „scuze, acest euro a fost primul, urmează cei o mie!” Şi el a spus, „o, atunci o să cânt şi mai bine!” Pentru acel euro în plus!

Mă uitam la ce a spus Steven Wilson şi mulţi noi muzicieni de progresiv nu prea pricep Gentle Giant.
O, sunt excelenţi! Îmi place la nebunie progresivul din anii ’70.

Da, însă mulţi ştiu de King Crimson, de pildă, dar dacă-i întrebi de Gentle Giant, n-au auzit.
E ca şi cu canadienii pe care-i întrebi de Voivod. „N-am auzit!” Voivod, una dintre formaţiile mele preferate. Când am avut primul turneu în calitate de cap de afiş, Voivod nu treceau printr-o perioadă foarte bună şi i-am spus managerului că îi vreau în deschidere, ca să mergem în acelaşi autocar şi să pot să-i văd în fiecare zi. Şi el mi-a spus, „dar nu le merge prea bine acum”. „Nu-mi pasă, adu-i, plăteşte-i decent, ca să împărţim autocarul.” Şi stăteam acolo cu ei în fiecare zi. Le-am văzut toate probele de sunet şi câte puţin din toate concertele. Am văzut vreo 10-15 concerte complete. Sunt mare fan!

E ca povestea cu Ravi Shankar în anii ’60…
(Thomas)…cu sitarul.

Da, şi a venit pe scenă şi erau în sală tot felul de oameni, ca Andy Warhol, iar el a urcat pe scenă, ca pentru prima piesă, iar Andy Warhol şi John Lennon erau încântaţi, iar Ravi Shankar le-a spus: „dacă vă entuziasmaţi aşa de tare când îmi acordez instrumentul, poate că o să vă placă şi mai mult când cânt ceva”.
Oamenii uită că cei din trupe sunt şi ei fani, la rândul lor. Dacă-i întrebi pe cei de la Iron Maiden despre modelele lor, îţi vor spune, Eric Clapton! Kerry King, tipul ăla mare, „fucking Slayer”, a spus, chiar într-un interviu, ceea ce mi se pare excelent, că atunci când au fost în turneu cu Black Sabbath nu a îndrăznit să intre în vorbă cu Tony Iommi şi şi-a pus ochelarii de soare ca să nu trebuiască să-l privească în faţă. Era aşa timid, „Bună dimineaţa!” Şi cred că e extraordinar să recunoşti aceste lucruri. Când îţi întâlneşti modelele, ai din nou 12 ani, când aveai postere pe pereţi şi visai să ajungi vedetă metal sau aşa ceva. Eu cânt pe un Flying V din cauza lui KK Downing de la Judas Priest şi a lui Wolf Hoffmann de la Accept. Visam să cânt heavy-metal pe un Flying V. Asta înseamnă să-ţi trăieşti visul din copilărie.
(Thomas): Acum tipul ăsta o să mănânce mămăliga!

 

 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*