Lansat pe 29 aprilie 2014, cel de-al cincilea album Whitechapel intitulat “Our Endless War” reprezinta o noua etapa in cautarea sound-ului unic, care sa defineasca si sa definitiveze stilul trupei americane de deathcore. Din fericire, Whitechapel se afla pe drumul cel bun si asa cum au declarat si ei, acest album preia sound-ul pe care formatia il dezvolta si il slefuieste de 8 ani incoace si il duce la un alt nivel in asa fel incat sa ii multumeasca pe toti fanii trupei, atat vechi cat si noi.
Desi per total “Our Endless War” ramane in standardele clasice deathcore, albumul prezinta cateva elemente de originalitate care reliefeaza maturitatea muzicala a trupei. In primul si in primul rand, sectia ritmica este cea care iese in evidenta pe acest material. Cadenta data cu o treapta mai jos, ritmurile axate mai mult pe groove si pe balans mai degraba decat pe viteza si lipsa unor breakdown-uri sacadate si “rasuflate” specifice genului face ca “Our Endless War” sa fie un album versatil, care se poate plia pe gusturile multor ascultatori, reusind chiar sa se apropie putin de nivelul mainstream. Dar asta doar daca se ridica pe varfuri.
In pofida faptului ca tempo-ul este mai scazut fata de celelalte albume, americanii nu ofera prea multe momente de respiro fanilor nici pe acest material. Bucatile cele mai linistite de pe “Our Endless War” se regasesc in instrumentalul de la inceput, in scurtele pasaje clean de pe “Let Me Burn” Si “How Times Have Changed” si in dramatismul ultimei piese “Diggs Road”, o melodie despre perioada tulburata a adolescentei lui Phil Bozeman, vocalistul grupului.
Sfanta Treime de pe cel de-al cincilea material Whitechapel este reprezentata de piesele „Our Endless War” , „The Saw Is The Law” si „Mono”. Aleasa intentionat drept fitil al bombei de energie si agresivitate oferita de trupa prin acest album, impreuna cu “Let’s Go”-ul puternic al lui Phil pe post de flama, “Our Endless War” te arunca direct in brutalitatea unui wall of death american (sau in cel mai rau caz, te propulseaza intr-un circle pit dement in jurul propriul pat sau al covorului din sufragerie) iar versurile “Sweet land of idiocracy” si “Let’s take back our justice for all” au potentialul de a deveni pasajele favorite de zbierat ale fanilor care vor sa-si sfasie corzile vocale in numele metalului.
Construita in jurul unui riff solid, ritmat si aerisit pe ultima coarda a chitarii, “The Saw Is The Law” pune in lumina veleitatile vocale ale lui Phil Bozeman: joasele guturale contureaza piesei un character compact, mediile cu iz demonic aduc un strop de sare si piper care sa incinga atmosfera, iar flow-ul impresionant de 6-7 cuvinte pe secunda aruncat de Bozeman in fragmentul “It’s like a hurricane inside your head/The pressure’s never ending but your brain is still depending and comprehending why it is still defending” te arunca subit spre climax-ul piesei „You are nothing/We are everything”.
„Mono” este piesa care vine cu viteza si cu furia clasica Whitechapel, domolind putin tempo-ul doar pe refren pentru a oferi putin spatiu chitarii solo care decoreaza melodia cu o suita de note inalte si repetitive.
Versurile ataca direct problemele de ordin social al Americii si al societatii moderne in general. Ura fara margini a trupei se indreapta catre atitudinea de militian egocentrist al Statelor Unite („Our Endless War”, „The Saw Is The Law”), catre societatea care urmareste orbeste sisteme de reguli si valori invechite („How Times Have Changed„) si catre industria muzicala in decadere care pune prea mult pret pe tehnologie in defavoarea pasiunii si dedicarii.
Totusi, am remarcat o relativa simplificare si o abordare mult mai “din topor” a versurilor iar motivul poate fi tocmai politica trupei de a le oferi fanilor sansa de a intelege mult mai usor mesajul lor.
Prin directia muzicala abordata, Whitechapel ne-au oferit un album fain, numai bun de ascultat atunci cand ai nevoie de o doza de energie zdravana.
Lasă un comentariu