Yngwie J. Malmsteen, Trooper/ 13.05.15, Sala Palatului, Bucureşti

270 vizualizări

Autori: Paul Slayer şi Diana Grigoriu

E un puşti răsfăţat într-o veşnică post-adolescenţă? Sau un mare virtuoz? Nu cumva răpeşte clasicismului muzical din sensibilitate? Stăpâneşte suveran peste progresiile tonale? Sau se dă în spectacol şi îşi umflă muşchii sonori în spatele unei imagini în care doar el mai crede? Toate acestea sunt întrebări legitime, dar este clar că Yngwie Malmsteen continuă să fascineze şi să-şi păstreze aura unică, ceea ce face ca recitalul de la Sala Palatului să atragă atât admiratori vechi, crema muzicienilor moderni şi toată snobimea scenei autohtone – mai ales că cele trei categorii, paradoxal, au numeroase puncte de intersecţie.

În deschidere cântă Trooper, o alegere bună pentru o scurtă încălzire; nu doar pentru că rockerii români ne-au obişnuit cu apariţii live de calitate, dar se şi potrivesc în context – atât cât s-ar potrivi o trupă autohtonă… În fine, lucrurile decurg normal şi profesionist pentru o introducere metal, multă energie şi chef de rock; mă bucur să aud O viaţă este prea mult, rar prezentată „în direct” din cauza lungimii sale, dar bine-venită acum tocmai prin variaţiile care o parcurg de la un cap la altul. Spectacolul este completat prin relativ recenta Zi după zi şi prin vechiul hit Tari ca munţii, cu totul numai trei piese care să ne bage în priză pentru capul de afiş. Scurt, la obiect şi antrenant.
Trooper
Tranziţia nu durează prea mult. Cade perdeaua care crease un cadru teatral pentru Trooperi, ies la iveală tobele, te aştepţi la vreo punere în scenă, dar suedezul nostru pur şi simplu nu are răbdare, aşa că până să iasă prin fum, el şi colegii lui, se aud deja câteva rafale de arpegii. Acompaniamentul e format de un set de tobe, un bas şi o clapă, iar mânuitorul acesteia, Nick Marino, se ocupă, atunci când e cazul, şi de părţile vocale. Cu un timbru ce aduce aminte cel mai adesea de Andi Deris, dar cu inflexiuni din Biff Byford şi chiar Udo Dirkschneider în registrul grav, omul îşi face decent treaba. Sigur, unii se vor fi gândind cu nostalgie la Joe Lynn Turner sau Jeff Scott Soto, dar, până la urmă, ceea ce contează e profesionalismul cu care e dublată chitara maestrului. Care face imediat un arc peste timp, de la „Rising Force” la „Spellbound”. E clar, vom avea parte de mici elemente din cam tot ce a scos la iveală „Yngwie Who?” – vorba tricoului – cu un sunet bun şi un volum absolut insuportabil. Dar asta e specialitatea casei. Plouă peste sală cu arpegii şi game, totul cu un suport clar tonal, fără prea multe complicaţii şi subtilităţi armonice. E clar că Yngwie Malmsteen merge pe aceeaşi reţetă de zeci de ani, că nu o va schimba niciodată, dar, cumva, pe felia lui e spectaculos, flamboiant şi chiar plăcut unui auz de meloman hârşit. Avem parte şi de umor involuntar atunci când, într-unul dintre rarele momente de piano, unul dintre oamenii de ordine îşi strigă colegul: „Eugene!” Sau aşa s-o fi traducând la noi „Yngwie”?
Yngwie Malmsteen
„Seventh Sign” şi „Never Die” ne duc spre o serie întreagă de medley-uri neoclasice, cu pasaje din Paganini, tema Adagio-ului atribuit lui Albinoni şi compoziţii proprii, cu treceri simple care uniformizează marea de stări sugerate de aceste muzici totuşi atât de diferite. Da, e mult heavy-metal, dar mai e şi câte o intervenţie acustică ce rupe monotonia, penele zboară ca de pe o pasăre jumulită brutal, sala se ridică din când în când în picioare, zidul de amplificatoare Marshall duduie şi chitarele se schimbă într-un ritm ameţitor, asta când nu sucombă furiei creatoare transformate în forţă distructivă. Malmsteen e un copil pe care chitara îl duce ca un covor fermecat în „Magic City”, locul unde fuga se transformă din formă polifonică în ghirlandă dintr-un parc de distracţii nesfârşit. Din punct de vedere tehnic, suedezului nu-i scapă nici posibilităţile de a suprapune planuri sonore cu ajutorul efectelor, iar când are nevoie de o a doua voce chitaristică, clapa se transformă într-un dublu timbral al faimosului Fender Stratocaster cu sigla Ferrari pe spate.
Yngwie Malmsteen
Ropotului de aplauze şi unui public care, în cele din urmă, refuză să se mai aşeze pe scaune, i se răspunde cu o nouă serie de asalturi sonore. Şi că tot pomeneam de Jeff Scott Soto, nostalgicii lui au parte de „I See the Light, Tonight”. Era să scriu „simplu şi la obiect”, dar evident că această formulă nu şi-ar avea niciodată locul într-o recenzie pentru cel care a recunoscut odinioară că nu înţelege cum pot spune unii că „mai puţin înseamnă mai mult”. „More is more”, spune fiecare notă a muzicii chitaristului suedez, care, cu tot manierismul lui, rămâne un fenomen unic al muzicii de la întâlnirea a două veacuri.

Foto: Diana Grigoriu

Vizualizaţi galeria foto AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*