Joi, 17 iunie
Între tot mai numeroasele festivaluri europene, Graspop Metal Meeting, aflat la a 21-a ediţie şi cu un afiş care rivalizează de ceva ani cu cele de la Wacken Open Air sau Hellfest şi-a câştigat un loc bine definit, o sinteză a numeroase genuri rock, un punct de întâlnire, ca să luăm exemple de anul acesta, între Foreigner şi Abbath. Aşa se face că spaţiul de aproximativ patru kilometri aflat la marginea orăşelului belgian Dessel primeşte anul acesta peste 100 000 de spectatori, de zece ori mai mulţi decât populaţia propriu-zisă a localităţii.
Primul punct de oprire al celor veniţi de prin toate colţurile Europei şi nu numai este oraşul Mol, o aşezare cu aspect îngrijit şi rustic în acelaşi timp, a cărei stemă o plasează sub protecţia Sfântului Petru şi în care pot fi văzute tot felul de comori materiale şi spirituale ale meşteşugarilor locali. Totuşi, vorbim doar despre un punct de trecere, astfel încât locul către care se îndreaptă cei mai mulţi paşi este supermarketul aflat la cinci minute de mers pe jos de gara unde opresc trenuri de acum pline de rockeri. Lumea se aprovizionează temeinic şi selectiv – în campingul festivalului se pot aduce cantităţi cât de mari de mâncare şi băutură, însă nu sunt acceptate recipientele din sticlă – eventual se opreşte la cafeneaua de peste drum, intimă şi îmbietoare, apoi o ia la pas spre staţia unde, teoretic, la aproximativ un sfert de oră, soseşte câte un autobuz special care face naveta între Mol şi locul de desfăşurare a festivalului. Pe drum, veselie mare: vorbă multă, vreo două playere din care răsună muzică, beri, râsete. Una dintre staţiile intermediare este Metal Town, micul complex cu căsuţe şi oareşice facilităţi pentru cei care îşi doresc un pic mai mult decât confortul rudimentar al corturilor. La coborârea din autobuz, aşa cum se anunţase şi cum speraserăm că nu se va adeveri, deodată, norii se rup. Într-o oră de ploaie torenţială, totul ajunge îmbibat de apă. Două parcări fuseseră deja închise în urma precipitaţiilor din zilele anterioare, dar de acum devine relativ dificil şi să ajungi la locul de pus cortul.
Am văzut cu toţii, în reportaje, documentare sau reviste, acele evenimente înecate în noroi, dintre care cel mai cunoscut a fost probabil reeditarea din 1994 a festivalului de la Woodstock, care a şi primit supranumele de Mudstock. Ei bine, e vremea să trăim pe viu acele senzaţii. În timp ce la terasele din preajmă voia bună e în toi şi unii dintre cei sosiţi de curând se opresc să vadă câte un meci de la Euro 2016, grosul mulţimii înaintează anevoios. Nici nu treci bine de porţile festivalului că te întâmpină cărările lungi ce trec printre mii de corturi, cu apa şi noroiul până la glezne. Cărucioare cu mâncare şi băutură răsturnate, haine făcute fleaşcă, încălţări devenite inutilizabile, gândul la o aspirină sau măcar la o gură de tărie sunt jaloanele acestui drum, al cărui scop suprem rămâne totuşi găsirea unui loc bun de pus cortul, astfel încât locuinţa aceasta itinerantă să nu devină plutitoare. Până la urmă ne descurcăm, departe de intrarea propriu-zisă în zona concertelor, dar într-un loc, slavă Domnului, onorabil, deşi pe oră ce trece mai înghesuit. Ca fapt divers, de la cort până la cea mai apropiată scenă facem un pic mai mult de un sfert de oră, timp în care încercăm să scăpăm cât mai puţin udaţi de amestecul de noroi şi apă. Organizatorii răspândesc aşchii mari de pin pe porţiunile cele mai circulate, pentru a acoperi măcar parţial noroiul şi apa. Pelerinele cu logo-ul Graspop se vând foarte bine, iar târgul ce urmează să se deschidă vineri devine un punct important de atracţie nu atât pentru tricouri, CD-uri, embleme sau alte accesorii, cât pentru cizmele de cauciuc anunţate de un afiş izbăvitor.
Controlul de la intrare este decent, poate nu atât de strict pe cât l-ar cere recentele ameninţări teroriste, însă nici nu poţi să-i dezbraci pe oameni ca la închisoare… În seara premergătoare deschiderii propriu-zise a ostilităţilor, zona cu cele două scene principale rămâne închisă. În schimb sunt deschise tot felul de tarabe cu mâncare şi băutură, pe jetoane, la preţuri destul de mari dar digerabile în caz de urgenţă şi dacă nu vrei să faci vreun festin. Apar şi primele tricouri cu trupe prezente în festival şi încet-încet lumea pare să uite de ploaie. E frumos, e vesel, dar poate că – tendinţă generală la festivalurile europene – începe să fie cam prea mare. Roata mare, standurile cu vânătoare de răţuşte de plastic, ringul de wrestling creează o atmosferă de bâlci şi parcă sapă prăpastia dintre artă – fie ea şi metalică – şi divertisment superficial. Una peste alta însă, muzică există încă de astăzi, şi nu doar în rockoteca de la Classic Scene, ci şi live, în Marquee, un cort imens cu una dintre cele mai importante scene secundare. Aici erau deja anunţaţi Primal Fear şi Dirkschneider, plus o trupă-supriză. Şi nu mică le este uimirea celor care au parte de unul dintre numele mari ale festivalului, Trivium, care urmează să se producă zilele următoare şi pe una dintre scenele principale, dar îşi face o încălzire în atmosfera ceva mai intimă de la Marquee.
Este o zi de cules impresii generale, în care trec pe la concerte doar pentru câteva impresii preliminare. Marquee este un cort foarte încăpător, pe care lumea îl umple destul de repede. Cu o intrare cât o latură întreagă, nu are în schimb nicio ieşire laterală de urgenţă, ceea ce pentru orice rocker român care a trăit, chiar şi de la distanţă, cele întâmplate anul trecut poate deveni motiv de îngrijorare. Altfel însă Trivium pune pe jar publicul, Primal Fear, cu un sunet tăios şi un album relativ proaspăt, ne aduce spre sonorităţi mai apropiate de cele tradiţionale, demers dus la capăt de bătrânul Udo, care apare acum sub titulatura Dirkschneider şi cântă timp de două ore numai şi numai piese clasice Accept. Tendinţa revenirii la rădăcini (însuşi turneul Dirkschneider se numeşte „Back to the Roots”) se va dovedi dominantă în această vară concertistică metal, lucru despre care vom avea ocazia să vorbim pe larg în cronica următoarelor zile de festival.
Alunecând prin cărările înnămolite, ajungem pe la grupurile sanitare – rânduri-rânduri, excelent puse la punct şi cu apă potabilă la chiuvete, plus duşuri cu apă caldă ce pot fi folosite în schimbul unui jeton valoric – şi apoi în corturile care au rezistat eroic în faţa ploii. Steaguri, inscripţii, navete de bere scoase la vedere ornează deja mica aşezare, de peste tot se aud discuţii, chiote sau răcnete mai mult sau mai puţin muzicale, dar, una peste alta, noaptea este mult mai liniştită decât la alte festivaluri, astfel încât o odihnă bună ne pregăteşte pentru trei zile pline de rock.
Lasă un comentariu