Când vorbim despre scena românească de symphonic metal (deși din ce în ce mai restrânsă), Interitus Dei, fără îndoială, ocupă un rol special. Cu alte cuvinte, dacă Norvegia are (nu doar „a avut”, ci încă „are”) Theatre of Tragedy, Anglia are Cradle of Filth, Italia are Theatres des Vampires iar Germania are Lacrimosa, noi avem (nu doar „am avut”, ci vom avea perpetuu) Interitus Dei.
Fondatorul Interitus Dei, Bogdan Boeru (membru al Uniunii Scriitorilor din România) ne-a acordat recent un interviu, în care abordăm teme precum: istoria trupei, viața de autor versus muzician, culori, amintiri plăcute (și mai puțin plăcute), cum ar fi arătat viitorul Interitus Dei dacă ar fi continuat după 2018 și multe altele. Lectură plăcută!
Sunteți un poet și prozator talentat și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cum ați început să scrieți?
Primele poezii le-am scris când eram în școala primară. Mă rog… E mult spus „poezii”. Mai degrabă doar niște rime. Nu îmi imaginam, pe atunci, că voi ajunge scriitor. De aceea, multă vreme, atenția mi-a fost acaparată de cu totul altceva… Am avut o perioadă în care am pictat, apoi a venit muzica. Abia după mult timp, în a doua jumătate a anilor ’90, când deja cântam cu Interitus Dei, mi-a venit ideea să încep să public poezie. Nu m-am întors la exercițiile cvasi-literare din copilărie, ci am început să experimentez versuri în funcție de lirica pe care o frecventam atunci (Nichita Stănescu, Odysseas Elytis, Vasile Voiculescu etc.) pentru că, evident, orice scriitor onest recunoaște că este rezultanta lecturilor sale.
Unde găsiți inspirația pentru textele pe care le compuneți?
Pe vremea când scriam versuri pentru cântecele Interitus Dei, îmi găseam inspirația în mitologie, în istorie, în filozofie, în ocultism. Eram și sunt în continuare de părere că versurile pieselor din aria metal-ului ar trebui să-l poarte pe ascultător în lumi diferite de cea gri în care trăim, să-i ofere o experiență complexă (muzică plus versuri egal imagini) capabilă să-l scoată din cotidian, fie pentru a-l duce într-un univers ficțional în care să poată juca, prin intermediul imaginației, roluri diferite de cel zilnic, fie pentru a-i facilita momente de introspecție. Există, bineînțeles, și trupe cu un puternic mesaj social. Asta ține de partea militantă a muzicii și e foarte bine că se întâmplă asta. Arta, în general, cred că nu are numai rolul de a bucura spiritul, ci și pe acela de a-l trezi.
Ce sfat i-ați oferi unei persoane care vrea să vă calce pe urme?
Greu de răspuns… Sincer, cred că sfaturi artistice ar putea da numai cine are o rețetă a succesului. De obicei, mă feresc de oameni care pretind că au așa ceva. Nimeni nu are! A spune „faceți ca mine și o să aveți succes” mi se pare o șarlatanie, fiindcă succesul poate îmbrăca forme diferite, de la un artist la altul. Pentru unul poate însemna bani, pentru altul, imagine, sau recunoaștere etc. Nu cred în „faceți ca mine”. Cred, în schimb, în „faceți ca voi și vedeți până unde puteți ajunge”.
Singurul lucru de care ar trebui să țină seama orice artist, indiferent cum își proiectează succesul sau dacă și-l proiectează cumva, ar trebui să fie sinceritatea. Dacă ești manelist, nu încerca să te dai rocker, că rockerii au nasul fin… Și am văzut, în ultima vreme, la televizor, din ce în ce mai mulți care cred că dacă îți pui în cârcă o geacă de piele neagră, cu ținte, ești rocker. Fals!
Ce autor considerați că ar merita mai multă recunoaștere?
Acum chiar că mi-ai dat greu… 🙂 Trebuie, în primul rând, să definim recunoașterea. Ce este un autor recunoscut? Unul care vinde milioane de cărți? Unul care ia premii importante? Unul tradus în cât mai multe limbi? Unul ecranizat? Unul ridicat în slăvi de critici, mai mult sau mai puțin artificial? Pe de altă parte, cred că recunoașterea are și o componentă teritorială, care ține mai mult de cât de deschisă față de universalitate este cultura respectivului teritoriu. Bunăoară, în România, sunt publicați autori străini despre care publicul autohton știe prea puține, dar care, la ei acasă ori prin alte țări, se bucură de recunoaștere. Pe de altă parte, România face prea puțin pentru a-și împinge propriii scriitori către recunoaștere internațională. Nu vreau să cad în patetismul celor care deplâng această situație. Eu sunt genul care își ia propriul destin în mâini, nu așteaptă să fie descoperit ca Eminescu sub tei. Nici nu aș vrea să dau nume, nu fiindcă nu ar exista sau nu ar merita, ci pentru că nu vreau să nedreptățesc pe cineva, prin omisiune.
Ați prezentat „Benedettiana” (traducerea în italiană a volumului „Benedictiana”, pe care l-ați publicat în 2022) pe 16 și 17 aprilie a.c. Cum ați descrie parcursul pe care l-ați avut până acum pe plan literar?
Aș fi ipocrit să mă plâng. Am un parcurs bun, „Benedictiana” m-a adus cu adevărat în atenția publicului, romanul „Printre oameni și alte ființe bizare” a venit ca o confirmare și sper să evoluez, de la o carte la alta. Sunt activ, îmi organizez turnee de prezentare de carte. Nu îmi place să lâncezesc.
Sunteți, de asemenea, membru fondator al formației Interitus Dei, unul dintre pilonii principali ai mișcării symphonic gothic/doom metal din România. Privind în urmă, cum percepeți cei peste 20 de ani de activitate ai trupei? Ați schimba ceva, dacă ați putea?
Spuneam mai devreme că nu pot da sfaturi. În schimb, pot face urări. Iar urarea mea față de cei care vor să apuce pe drumul acesta ar fi să se bucure de fiecare moment al carierei lor cel puțin așa cum m-am bucurat eu de cei peste 20 de ani de activitate a trupei Interitus Dei. A fost greu? Da! A fost greu! Au fost suișuri și coborâșuri? Da! Au fost! A fost frumos? Nu! A fost de-a dreptul SUPERB!!! Dacă sunt lucruri pe care le-aș face acum diferit? Da, sunt! Dar asta numai pentru că așa gândesc acum, de la o distanță de niște ani, nu neapărat cu o minte mai matură, ci cu o privire mai de deasupra lucrurilor… Când am luat anumite decizii, am făcut-o căutând mereu să fie bine, din poziția de atunci, adică implicat direct emoțional și intelectual.
Lucrurile se văd diferit de la firul ierbii și nu întotdeauna deciziile pe care le iei atunci sunt cele mai bune. Dacă aș fi fost mai flexibil în anumite situații, dacă aș fi avut curajul să fac un salt în gol, mai degrabă decât să mă complac într-o situație călduță, probabil că Interitus Dei ar fi cântat și acum. Nu am cum să fiu sigur de asta… Am luat hotărâri. Indiferent cum s-au așezat lucrurile, cert este că au rămas niște povești pe cinste!
Care considerați că este una dintre cele mai plăcute amintiri din cariera Interitus Dei?
Sunt multe! Îmi este greu să aleg una. Totuși, nu pot să trec peste experiența primei cântări în străinătate. Se întâmpla în 2000, când am participat la Castle Party Festival de la Bolkov (Polonia). Haiducie și mai multe nu! 🙂 Pașapoarte obținute pe ultima sută de metri, bani de împrumut, două zile cu trenul, aventuri cu vameși scrupuloși gata să renunțe la scrupule pentru suma corectă (pe care oricum nu o aveam), dormit într-o gară din Polonia, trupe din toată Europa, fiecare cu stilul și cu povestea ei, un public cum nu mai întâlnisem… Sau experiența Drum Demo Listening Sessions de la Dortmund, din 2003 (sau era 2004?)… Un concurs cu aproape 600 de trupe din toată Europa, noi, părând niște fugiți de acasă cu banii de pâine, singurii din România, însă clasați în primii 10…
Interitus Dei a interpretat piese aparținând gothic, doom, symphonic, power, death, black metal ș.a. Ce stil menționat anterior și ce piesă credeți că surprind cel mai bine esența trupei?
Toate aceste stiluri pe care le-ai amintit, noi le-am reunit sub numele generic „Eclectic Metal”. Asta a fost găselnița noastră: un stil de fuziune. Și admit că numele lui a fost inspirat de piesa „Eclectic Heart”, de pe albumul The End of Revelation și a venit cumva firesc, în siajul succesului pe care l-a avut melodia respectivă.
Totuși, cred că pe fiecare album au fost piese care, într-un fel sau altul, au surprins spiritul Interitus Dei. De pe Lonely White Idols aș aminti: „The Storm”, „Heroes” și „My Own Hell”. De pe The End of Revelation, pe lângă cea deja amintită, ar mai fi: „Her Sins” și „Stone Athame”. De pe Unholy: „Isis Enthroned” și „Forbidden Epitaph”, cu toate că aceasta din urmă apăruse și pe demo-ul In the Search of the Dead God. De pe albumul In Motion ar fi: „Pagan and Proud”, „When the Metal meets the Flesh”și „The Memories of the Snake” . Iar de pe Occult: „Lux in Tenebris”, „Tubhal Qain” și „Strâga”, pentru aceasta din urmă făcând noi, la vremea respectivă un lucru în premieră, anume lansarea videoclipului și a making of-ului în ditamai sala de cinema, cu câteva sute de spectatori, presă, televiziuni, interviuri, conferință de presă, merchandise, tot tacâmul. Cred că acolo am atins un vârf al profesionalismului, raportat la acele timpuri și pentru o trupă de underground.
Știu că este posibil să fie un subiect sensibil, dar ne-ați putea spune câteva cuvinte despre relația pe care o aveți cu foștii componenți Interitus Dei, precum și cu întemeietorii Magica, solista Ana Mladinovici, respectiv chitaristul Bogdan Costea?
Acum 15 – 20 de ani da, subiectul „Ana Mladinovici și Bogdan Costea” ar fi fost unul destul de sensibil. Acum nu mai e. Cu Bat și cu Ana mă întâlnesc ocazional prin oraș, discutăm, uneori ne vedem pe la o bere. Nu ținem neapărat legătura, deși asta nu are vreo conexiune directă cu ce a fost atunci, cu ani în urmă, ci mai degrabă ține de domeniile în care activăm, de zonele de interes și de anturaj. Cu Cristi Țențu, cu Adi Stavian și cu Ruhan Terente am rămas foarte buni prieteni, ne vedem destul de des, poate nu atât pe cât ne-am dori, din cauza vieții care ne ocupă tot timpul. 🙂 Cu restul (Adi Galu, Marian Mihăilă, Sebastian Natas, Arthurian, Adi „Mishu” Mihai, Max Chelaru) mă văd rar, când mai ajung ei prin Constanța, fiindcă ne separă distanțe mari. Sau comunicăm prin WhatsApp.
În 2026, se observă atât un interes scăzut pentru symphonic metal, cât și un număr din ce în ce mai mic de formații care abordează acest stil. Cum a apărut această indiferență față de symphonic metal, la nivel global?
E un stil pretențios. Cred că, pentru a înțelege scăderea interesului față de el, trebuie privit puțin în urmă. Cumva, symphonic metal-ul a fost dezvoltarea firească a gothic-ului. În momentul când a apărut pe piață albumul Theli al celor de la Therion, acela a fost momentul exploziei symphonic metal-ului. Doar că ștacheta a fost ridicată atât de sus, încât orice a venit după Theli nu a putut scăpa de comparația cu acest material absolut fenomenal.
La un moment dat, părea că Savatage, cu albumele Edge of Thorns și (mai ales) Handful of Rain poate duce mai departe stindardul, în condițiile în care, după Vovin, Therion s-a transformat într-un creator înghițit de propria creație, fiindcă nu a mai reușit decât pe ici, pe acolo, câte o piesă care să amintească de gloria de pe Theli.
După moartea lui Criss Oliva [chitarist Savatage între 1983 și 1993 – n.n.], ceva s-a întâmplat cu Savatage și cu toate că Handful of Rain a fost practic omagiul lui Jon Oliva pentru fratele lui și a fost un album de excepție, pe care se simte și influența lui Alex Skolnick de la Testament, după acest LP, Savatage nu a mai reușit să convingă. Cel puțin nu pe mine. Apoi, au mai apărut formații care s-au revendicat din symphonic metal, dar stilul lor era, de fapt cu totul altul, mult mai heavy, mai power, ceea ce a dus la diluarea symphonic-ului.
În 2027, albumul Lonely White Idols va împlini 30 de ani de existență. Cum a prins viață materialul și care este conceptul din spatele lui?
30 de ani… Parcă a fost ieri! Lonely White Idols a venit firesc în siajul demo-ului care s-a bucurat de un succes foarte mare pentru vremea respectivă. „Empty Eyes” și „Forbidden Epitaph” stătuseră în topurile underground într-atât, încât să ne permită să experimentăm multe piese noi din care să le alegem pe cele care vor intra pe album. Privind în urmă, cred că am renunțat la cel puțin 8-9 piese, ca să le înregistrăm doar pe cele de pe Lonely…
Am fi putut să scoatem lejer încă un material discografic. Există câteva înregistrări live în care am cântat și ce nu a mai intrat pe album. Sunt melodii care ar merita reînregistrate: „River of Blood”, „The Asgard’s Fall”, „A Marble Sky”, „The Goddess and the Death” și încă multe altele. Lonely… a fost un album mai degrabă introspectiv din punctul de vedere al versurilor, am vrut să desenăm un univers interior complex, în care să încapă deopotrivă relația cu trecutul („Lonely White Idols”, „Heroes”, „Seth”, „Shadowland”), dar și intensitatea unor trăiri la limită („My Own Hell”, „The Storm”, „Winter Nights”, „The Human God”), unde limita poate fi înțeleasă în multe feluri, de la Cioran și până la Nietzsche.
Interitus Dei anunța în 2017 lansarea unui nou material care urma să conțină și ultimul single al trupei, „V.I.T.R.I.O.L.”. Cu toate acestea, albumul nu a fost lansat și, mai mult decât atât, trupa a încetat activitatea la scurt timp după ce a făcut disponibil publicului piesa menționată anterior. Cred că mulți dintre noi se întreabă care ar fi fost direcția în care s-ar fi îndreptat noile melodii Interitus Dei. Ne-ați putea spune motivul pentru care LP-ul nu a văzut lumina zilei?
Cred că ar fi prea pretențios să spun că „V.I.T.R.I.O.L.” a fost cântecul nostru de lebădă… Totuși, așa cum nu a fost greu de observat, albumul cel nou nu a mai venit. De ce? Viață, obligații, serviciu, depărtare… Aducerea lui Arthurian în Interitus Dei (el a compus „V.I.T.R.I.O.L.” ) a fost un suflu nou și cred că dacă am fi continuat, materialul ar fi fost unul foarte bun, probabil undeva în direcția Sentenced, Amorphis cu deja cunoscuta coordonată symphonic pe care o știi și care se poate observa și în piesa despre care vorbim.
Cum ar trebui noi, tinerii, să tratăm subiectele prezente în piesele Interitus Dei, precum mitologia și ocultismul? Dar stilurile symphonic și gothic metal în general?
Symphonic-ul și gothic-ul merită mult mai multă atenție. Gothic-ul a luat-o într-o direcție electro, nu zic că ar fi rău, cumva e o întoarcere la rădăcini, dacă ne amintim de vremurile cu Sisters of Mercy și Lacrimosa. Dar nu zic nici că e bine. E… cum e. Symphonic-ul e diluat. Ar avea nevoie de cineva cu foarte mult entuziasm ca să-l readucă acolo unde îi este locul. Cât despre subiectele pe care le-a propus Interitus Dei, ele sunt porți către lumi posibile. Nu sunt doar simple invitații la a evada din cotidian. Sunt provocări. Mitologia și ocultismul sunt lucruri pentru care, dacă vrei să te bucuri de ele, ai nevoie de multe lecturi. Aici e provocarea!
Presupunând că piesele Interitus Dei ar avea o anumită culoare, care ar fi aceasta și de ce?
Unele cred că ar fi violet, cu inserții aurii. O combinație imperială, fără ca asta să însemne că sufăr de vreo manie a grandorii. Pur și simplu așa le văd, fiindcă această combinație are și o doză de mister. Vizitați Sala Tezaurului de la Muzeul Național de Istorie din București și o să simțiți acea atmosferă la care mă refer și care e colorată astfel, o atmosferă de mare taină, de adevăr ocultat în forme și nuanțe. Dar cele mai multe ar avea atât culoarea cât și textura sau mirosul unor pagini de carte veche, privite la lumina unei lumânări. Și asta nu atât de dragul a ceea ce dezvăluie lumina lumânării, cât mai ales pentru lucrurile care se pot ascunde dincolo de orizontul scurt al acelei flăcări mici.
Am nevoie de ajutor pentru a realiza un top 20 personalizat, conținând melodiile care v-au influențat în carieră și cele care vă plac foarte mult.
Sunt ani de zile de când aștept ocazia asta, pentru că, da, am un top personal și mereu mi-am dorit să îl las undeva scris, ca pe un omagiu adus artiștilor din acest clasament. Așadar…
1. Louis Armstrong – „What a Wonderful World” (și asta nu numai pentru piesa în sine și pentru artist, ci și pentru Robin Williams și filmul Good Morning Vietnam);
2. Dio – „Egypt (The Chains are on)”;
3. U2 – „One”;
4. Vangelis – „To the Unknown Man”;
5. Paradise Lost – „True Belief”;
6. Dead Can Dance – „Yulunga”;
7. Judas Priest – „A Touch of Evil”;
8. Queensryche – „Empire”;
9. Kraftwerk – „The Man Machine”;
10. Rammstein – „Ich will”;
11. Pearl Jam – „Jeremy”;
12. Depeche Mode – „John the Revelator”;
13. Jeff Wayne – „The Eve of the War”;
14. Faith No More – „Evidence” (de fapt, tot albumul King for a Day);
15. Frank Sinatra – „My Way”;
16. Testament – „Return to Serenity”;
17. Neil Young – „Hey Hey, My My”;
18. Moonspell – „Second Skin”;
19. Phil Harris & Bruce Reitherman – „The Bare Necessities”;
20. Therion – „To Mega Therion” (de fapt, tot albumul Theli).
Poate părea ciudat acest clasament, având în vedere ce am cântat cu Interitus Dei sau ținând cont că de ani buni ascult mai ales death metal, printre trupele preferate fiind: Obituary, Benediction, Carcass, Crypta, Hypocrisy etc. Dar topul este cum este fiindcă, așa cum au mai spus și alții înaintea mea, nu suntem decât niște pitici pe umerii unor uriași.
Later edit: după cum v-am obișnuit, vă pun la dispoziție un playlist conținând toate piesele recomandate, compilate. Totuși, de această dată am considerat că este cazul să vedeți topul în ordinea în care a fost gândit, împreună cu adăugirile aferente. Spor la audiție și – recomandarea mea – includeți Interitus Dei în lista voastră „on repeat”, dacă nu ați făcut-o deja. 🙂
Lasă un comentariu