S-ar zice ca in ultima vreme viata mea s-a mutat in salile de concert; nu ca m-as plange, dar trebuie sa constat, a nu stiu cata oara, ce aglomerata e luna noiembrie – si nu s-a terminat inca… In jurul orelor 19, la intrarea in Arenele Romane e agitatie mare, mai ales ca unii oameni, cei mai inflacarati fani Amon Amarth, asteapta, in ciuda frigului crunt, de aproape o ora, sperand sa ajunga cat mai aproape de trupa preferata. N-am mai regasit demult atata lume aici, asa ca ma bucur cand ma gandesc la un cort plin si in continua miscare. Mai ales ca i-am mai vazut pe vikingi si stiu ce show pot face. Din pacate insa, prima parte a serii nu se desfasoara asa cum ar trebui, caci din multi rateaza prima trupa, Septicflesh, desi tineau s-o vada in mod deosebit. Luand legatura ulterior cu organizatorul, voi afla urmatoarele: tour manager-ul, peste a carui decizie nu se putea trece, a impus intarzierea considerabila a accesului publicului, pastrand insa programul serii aproape nedecalat. Aceasta umbra va pluti pana la sfarsit deasupra unui eveniment cat se poate de reusit in ceea ce priveste trupele, atmosfera si sunetul.
Septicflesh are la dispozitie o jumatate de ora sa ne conduca pe taramul necurat al ocultismului printr-un death metal melodios si riff-uri funebre, cu un aer solemn amplificat de pasajele orchestrale martiale. Mesajul unor piese precum "The Vampire from Nazareth", "We, the Gods" si "A Great Mass of Death" musteste de ura reprimata in demers artistic si de violenta canalizata intr-o muzica bine inchegata. Compozitiile sunt solide si lovesc din plin, ca si demonii de care abunda, iar cei veniti (si) pentru Septicflesh considera ca "Five-Pointed Star", piesa finala, soseste prea repede; pot spera insa la un concert in care grecii sa fie cap de afis, mai ales ca "The Great Mass" a fost lansat de relativ curand. Reprezentatia se termina asa cum a inceput, fara ca cei patru membri ai trupei sa se afle pe scena, razbatand insa spre public coloana sonora a ritualului negru promis de chitaristul Sotiris Anunnaki in urma cu cateva zile.
Dupa o trupa preocupata de partea intunecata a spiritualitatii (chiar daca nu se revendica, de exemplu, din randul satanistilor), urmeaza As I Lay Dying, care se proclama grup crestin – in special prin faptul ca propriile convingeri se reflecta in muzica, aceasta facand referire la subiecte reale, din existenta cotidiana, si nu fantastice, deci implicit este influentata de viziunea trupetilor asupra vietii.
Se pare ca americanii au depasit demult nivelul underground-ului la ei acasa si nici in Romania nu duc lipsa de fani, de unde si primirea foarte calduroasa de care au parte piese precum "Within Destruction", "Through Struggle" sau "An Ocean between Us". Mie, personal, nu-mi plac dincolo de descatusarea de energie – adica aspectul care conteaza cel mai mult, muzica. Oricum metalcore-ul nu-i pe gustul meu (si se pare ca mi-am primit portia suportabila saptamana asta, cand i-am vazut pe cei de la Sevenfield), insa As I Lay Dying nu vine cu ceva care sa-mi intalneasca afinitatile muzicale. Aproape totul pare corect marcat, poate mai putin vocea clean extrem de agasanta, prestatia live nu duce lipsa de nimic si cei cinci americani tatuati sunt foarte simpatici, dar nu pot decat sa respir usurata cand aflu ca "94 Hours" e ultima piesa. Probabil ca-i vorba numai de gusturi, caci ma consider suficient de destupata la minte, dar exista oare sansa ca As I Lay Dying sa fie macar putin overrated?
In tip ce se pregateste scena pentru headliner, imi amintesc de concertul pe care l-am vazut acum vreo doi ani la Hellfest – Amon Amarth nu era cap de afis, ci undeva la inceputul serii, intr-un cort secundar al festivalului cu zeci de trupe. Cu toate acestea, show-ul a fost incendiar, cu multa daruire din partea suedezilor si cu oameni cocotati pe stalpii de sustinere, intr-un echilibru precar si headbanging hotarat. Am deci un standard inalt pentru seara aceasta si este, curand, atins pe deplin. Mai apasatori in atmosfera decat Hypocrisy si mai melodiosi in ceea ce priveste chitara decat Unleashed, suedezii de la Amon Amarth si-au format in aproape douazeci de ani de existenta un stil greu de confundat. Temele mitologice si fantastice, care incep din nume si se continua in versuri, se suprapun ingenios pe structurile unui melodic death metal extrem de bine inchegat, omogen si expresiv. In plus, povestile cu vikingi au farmecul lor, chiar daca nu vin pe suport folk/pagan, ci pe ceva mult mai dur.
Chiar daca toata lumea poate fi multumita de setlist, fanii castigati recent sunt cei mai fericiti, caci ultimele doua albume, "Twilight of the Thunder God" si "Surtur Rising", isi impart dominatia. Inca de la inceput, "War of the Gods" si "Runes to My Memory" ne transpun in lumea mitologiei nordice, unde vom ramane pana la final. Suedezii aduc in fata cele mai recente compozitii, precum "Destroyer of the Universe", "Live without Regrets", "For Victory or Death", "A Beast Am I" si "Slaves of Fear" (o critica vehementa adusa religiei – nu inteleg insa daca uneia anume sau in general). De pe un album care mie mi-a placut foarte mult, "Fate of Norns", am parte de o singura piesa, dar poate cea mai reprezentativa – "The Pursuit of Vikings", iar momentul cel mai frumos al concertului imi pare cel dedicat celor care „n-au revenit niciodata acasa”, "Embrace of the Endless Ocean".
Dincolo de setlist si preferintele fiecaruia, Amon Amarth live este o experienta de neuitat, fapt care mi se reconfirma acum. Johan Hegg e frontman-ul ideal pentru o trupa cu „greutate”, caci din spatele growling-ului gutural, death metal pur sange – nu mereu foarte clar din cauza excesului de basi din sunet -, razbate o legatura permanenta cu publicul, o comunicare naturala si captivanta: trebuie sa vezi ce are de zis colosul blond-roscat, cu infatisare de salbatic barbos, de pe scena! Colegii ii fac jocul si de cele mai multe ori ii lasa prim planul, dar asta nu inseamna ca sunt statici, inexpresivi sau dezinteresati. Deseori ii regasim pe chitaristii Olavi Mikkonen si Johan Söderberg flancandu-l pe ceasornicul din spatele tobelor, Frederik Andersson, in timp ce Ted Lundström alearga cu tot cu bas dintr-o parte in cealalta a solistului. Amon Amarth inseamna mai mult decat cinci death-eri suedezi care canta impreuna, coeziunea formatiei fiind evidenta si pe scena, nu doar pe albume. Rezultatul? Un concert care te tine in priza permanent, nu te lasa sa respiri. Iar cand trupa e chemata la bis de un cort arhiplin te poti bucura de ultimele doua mostre din esenta trupei, printre cele mai de seama: "Twilight of the Thunder God" si "Guardians of Asgard". Cand scena ramane vacanta si luminile se aprind, anuntand ca s-a terminat intr-adevar concertul, nu-ti ramane decat bucuria de a fi luat parte la ceva aproape fara cusur.
(Text: Diana Grigoriu, Foto: Dragos Cornea)
Lasă un comentariu