Am pe scara un mosulet volubil care ma intreaba de cate ori are ocazia ce mai fac. Cand pomenesc de activitatile de rutina („Ma duc la munca”, „merg la cumparaturi”, „ies la o bere”), raspunsul lui e invariabil acelasi: „Trebuie!” Cam aceeasi reactie o au unii dintre romani + printre care ma numar – cand se anunta un nou concert Anathema la noi. Trebuie!
De data aceasta Hard Rock Cafe din Bucuresti gazduieste o formula restransa a grupului britanic: Danny Cavanagh, Vincent Cavanagh si Lee Douglas ne pregatesc un spectacol ce sta sub semnul acusticului, desi chiar 100% acustic nu mai este – insa cu sunetul mai apropiat de natural, mai lipsit de efecte decat in varianta standard. Cu o oarecare intarziere, Danny Cavanagh, principala forta creatoare din Anathema urca pe scena si, fara sa o lungeasca prea mult, da semnalul de pornire a spectacolului. Danny foloseste de ani de zile un procesor care ii permite sa inregistreze fragmentele pe care le canta, astfel incat, punandu-le cap la cap, sa obtina o suprapunere ce sa-i permita dezvoltari armonice si polifonice. De data aceasta roscovanul chitarist adauga chiar si o percutie rudimentara, realizata din batai pe corpul chitarei. Intram direct in perioada mai recenta a trupei, cu cantece de pe ultimele doua albume. Chiar cei pe care „Weather Systems” nu i-a „atins” in aceeasi masura cu predecesorul sau – iarasi, ma numar printre acestia – acuratetea cu care este cantat „Untouchable”, sunetul cald si vocea fragila si performanta a lui Vincent sunt elemente care te transpun automat in universul plin de emotii descris de Anathema in ultimii ani. Momentele in care pe scena apare si Lee Douglas sunt de-a dreptul fermecatoare. Muzicalitatea ei desavarsita, simtul ritmic dar mai ales maleabilitatea unei voci care se joaca elegant in mersuri paralele sau antifonice, ca la „A Natural Disaster” dau un plus de rafinament si sensibilitate muzicii. „Deep” si „Forgotten Hopes” ne duc in vremurile primului album fara Duncan Patterson, „Judgement”, iar la cea din urma publicul e indemnat sa cante pasaje melodioase… si raspunde, timid la inceput, apoi din ce in ce mai curajos.
Danny Cavanagh, cel adesea ursuz si necomunicativ, vorbeste de data aceasta cu publicul aproape la fiecare pauza, glumeste – sec si britanic, cum ii sta bine –, isi lauda colegii si saluta publicul cu acel „multumesc” pe care cei din Anathema il au in „repertoriu” inca din vremea lui Darren White. Vincent e mult mai taciturn, in schimb isi traieste la maxim muzica, in timp ce Lee sta in spatele scenei si fredoneaza piesele pe care nu are de cantat „in fata”. Momentele cu armonii pe trei voci sunt printre cele mai reusite ale acestei reprezentatii. Daca „One Last Goodbye” e una dintre cele mai triste piese ale serii, „A Natural Disaster” e momentul in care vocea lui Lee pur si simplu te infioara – vibrato, control, ornamente melodice din traditia musical-urilor de inceput de secol XX, expresie… Mai e ceva de spus?
Danny il evoca pe Duncan Patterson in termeni elogiosi, ca pe „cel de la care spun uneori ca am invatat sa compun cantece”, apoi urmeaza una dintre creatiile celui amintit, „Lost Control”. Si pentru a intari impresia de natural, lui Danny ii trebuie vreo trei-patru incercari pana sa nimereasca flageoletele de la inceput. De altfel nimic nu e artificial – ici o mica neconcordanta ritmica (staruitoare, de vreme ce bataia e inregistrata de procesorul lui Danny la inceput de piesa), colo o armonie gresita (la unul dintre refrenele piesei de la bis) dau un plus de farmec „nemachiat” serii. Iar acest farmec e sporit de explorarea tuturor fatetelor gamei expresive din repertoriul actual al trupei. Sunt momente cand cei din public li se alatura artistilor in descrierea muzicala a unor sentimente sfasietoare, dar si altele, cand corul spectatorilor care reia un fragment melodic repetitiv se aude ca maiestuosul sunet al unui stadion britanic in zi de derby.
Maestrul de ceremonii e clar Danny, care ramane, asa cum ne-a obisnuit, singur pe scena pentru o vreme. Cu vocea mai aspra si mai putin flexibila decat a lui Vincent, fratele-compozitor stie sa-si puna in valoare toate calitatile si ii dedica „cel mai linistit cantec al serii”, „Are You There?” unui fan care n-a incetat sa racneasca de entuziasm si care isi primeste astfel rasplata sincera, desi presarata cu un strop de ironie. Pink Floyd e de mai bine de un deceniu unul dintre modelele predilecte pentru Anathema, asa ca nu e o mare surpriza ca Danny ne delecteaza cu „High Hopes” – din nou cu sprijinul acelui public de stadion britanic.
Si ca tot vorbim despre modele, Lee ne ofera o varianta cu accente de cabaret a cantecului Beatles „Oh, Darling”, iar Vincent, reintors la voce, ne surprinde, alaturi de colegii sai, cu o preluare pe care nu o mai auzisem de ceva vreme: „Hope”, de pe „Eternity”, rodul unei colaborari intre Roy Harper si David Gilmour.
Dupa aplauze prelungi si urale ce ii invaluie pe cei trei muzicieni, dintre care doi au fost aici si cand „eram alta formatie”, in 1994, avem parte si de o ramasita prelucrata din perioada a doua a trupei, „Fragile Dreams”, si ne transformam si in cor de copii pe „Another Brick in the Wall, part 2”.
Nu sunt prea multe de adaugat in privinta concertului in sine – maestri ai peisajelor sonore pline de emotie, cei de la Anathema gasesc de fiecare data un mod de a evidentia o alta fateta a muzicii lor, imbinand astfel familiarul cu ineditul. Indepartarea de doom-death-ul initial nu a adus cu sine caderea in comercial, iar acesta e principalul motiv pentru care, in general, fanii cei mai vechi au ramas alaturi de trupa. In creatiile recente Anathema zbaterile emotionale de toate felurile sunt principalul material de lucru. Deosebirea dintre emotie si traire este insa aceeasi ca cea dintre sentimentalism si sentiment – prima este anticamera celei din urma, intrarea spre ea. Aici e principalul risc de risipire al creativitatii britanicilor. Pentru ca, in ciuda evolutiei si a diversificarii extraordinare din ultimii ani, pragul unei depline maturitati a fost atins abia acum. In ce directie va merge aceasta? Va reusi sa urce si ultimul „varf”, cel care transforma emotiile puternice dar schimbatoare in sentimente trainice? E o poveste care ramane de spus, si pe care speram sa o auzim de fiecare data altfel in compania celor de la Anathema.
O galerie foto de la acest concert poate fi accesata AICI.
Lasă un comentariu