A apărut cel de-al treilea număr al revistei Maximum Rock, ce cuprinde articole, recenzii și interviuri interesante, de la Iggor Cavalera, Helloween, Delain, Dirty Shirt, Carach Angren la C.O.D., Breathelast, AFLMSMP, The Details și multe altele.
Acesta poate fi comandat online (plată cu cardul) pe http://maximumrock.ro/magazin/, unde mai puteți comanda și celelalte două numere, încă disponibile. De asemenea, puteți beneficia de o ofertă la achiziționarea a două reviste, mai multe detalii puteți găsi la link-ul de mai sus.
Comenzile online se pot efectua începând de zi, iar pentru cei care doresc să ridice cel de-al număr direct de la sediul Promusic Events, o pot face începând de vineri, 22 decembrie, după ora 12:00.
Editorial:
Trăim de câţiva ani – aţi observat, cu siguranţă – în plină modă retro. Înfloreşte industria tricourilor nou-nouţe care arată ca şi cum ar fi fost purtate şi uzate, discurile de vinil se vând ca în vremurile (lor) cele mai bune, iar în rock avem un val de trupe care încearcă să sune ca acum 40-50 de ani. Tony Iommi povestea că Rick Rubin s-a străduit să recreeze pe „13” atmosfera de pe primul album Black Sabbath, ba chiar şi să folosească aceleaşi amplificatoare. Fără îndoială s-ar putea discuta mult despre motivele acestei priviri intense aruncate în urmă sau despre ataşamentul unor generaţii noi faţă de un trecut pe care… nu l-au cunoscut niciodată.
Dar în cazul nostru specific, ar putea fi şi, aşa cum spune Michael Weikath de la Helloween, înţelegerea faptului că marile trupe care au creat muzica „noastră” se apropie de finalul carierei. Heavy-metal-ul este şi o abordare muzicală care cere un efort fizic intens, de aceea Lars Ulrich este de părere că unei trupe ca Metallica îi va fi mult mai greu să cânte când membrii vor avea 70 de ani decât, de pildă, celor de la Rolling Stones. Cumva, constatarea stă în natura lucrurilor, ceea ce nu o face mai puţin amară. Cele mai multe trupe cu care am crescut ne-au însoţit cam toată viaţa: fie erau deja acolo când ne-am născut, fie au apărut pe parcurs, foarte repede. Şi este greu pentru un rocker să-şi închipuie o lume fără Iron Maiden sau Judas Priest. Dar inevitabil. Iar morţile recente – printre care ale lui Lemmy sau Malcolm Young – nu fac decât să ne reamintească acest lucru.
Nu putem şti cum va arăta viitorul. Dar învăţămintele pot fi trase de urmaşi şi de melomani deopotrivă. Şi nu mă refer doar la cele care sar în ochi, despre consecinţele exceselor. Lemmy sau Keith Richards sunt excepţii, dar atâţia eroi muzicali dispăruţi prematur vorbesc până astăzi despre imensa doză de creativitate irosită prin procesarea greşită a unei celebrităţi copleşitoare. Dacă-i privim pe Jim Morrison, Bon Scott, Janis Joplin, Tommy Bolin, Peter Steele sau Jeff Hanneman ca pe nişte mari artişti, nu greşim. Dacă-i luăm ca idoli, demni de a fi imitaţi, vom constata repede – dar poate prea târziu – că au picioare de lut. În fond, mesajul artistic al primelor generaţii de rock şi metal este unul de libertate şi autenticitate. Lecţiile de viaţă, însuşite undeva între înţelepciune şi tragedie, sunt vechi de când lumea, dar reluate în formele noi ale sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI. Drumul excesului nu duce la palatul înţelepciunii, aşa cum învăţase Morrison de la William Blake, dacă nu cumva vorbim despre „excesul” de iubire – dar aici e altă discuţie.
Cert este că nici faima, nici talentul şi nici măcar miile sau milioanele de oameni pe care i-ai bucurat cu creaţia ta nu te pot salva de la implacabilul sfârşit. Iar pentru cei de după tine, flacăra va rămâne vie doar atâta timp cât nu se vor amesteca în tăciunii unor neputinţe care, prin imitaţie, se transformă în eşecuri şi mai răsunătoare.
Paul „Slayer” Grigoriu
Lasă un comentariu