Asphyx, Christ Agony, Daemonicus, Casus / 26.04.2012, The Silver Church, Bucuresti

209 vizualizări

Dupa tricourile celor care se strang in seara aceasta in The Silver Church, dar mai ales dupa numele de pe afis, ai spune ca principiul este: cu cat e mai putin inteligibil scris numele trupei, cu atat mai bine. Aproape invariabil acest aspect se leaga de sonoritatile metal dure, foarte dure si greu digerabile, iar daca ne chinuim totusi sa citim afisul ne dam seama ca urmeaza ceva… groaznic! Deci, de vazut!

Din trupa de soc, la inaintare iese Casus, grup german familiar deja publicului roman amator de brutal death metal, intrucat cei patru tineri au sustinut un mini-turneu la noi in tara nu mai demult de anul trecut, dupa ce au lansat mini-albumul de debut, Hysteria, la Axa Valaha Productions (organizator in seara aceasta). Scurt si la obiect, baietii ne arata ca nu se incurca in fleacuri si cand spun „brutal” nu este nicio exagerare – death metal ale carui singure ocolisuri se fac in zona grindcore, deci nu recomandam rezultatul cardiacilor. Sa zicem ca daca as vrea sa conving pe cineva (deschis la minte) sa asculte metal, cu siguranta n-as incepe cu Matricide sau Eden Crematory. Semnalez acum o problema tehnica a intregului concert si nu numai al acestuia: sunetul ingrozitor de tare. De acord, o reprezentatie metal nu este pentru domnisoare de pension, dar cand vad tot mai multi oameni cu urechile astupate imi dau seama ca nu doar eu am a ma plange. Domnii mei, cand scrumierele se deplaseaza singure pe mese, e clar ca decibelii sunt mult prea multi! Iar cand iti pui dopuri in urechi, nu tai doar din volum, ci si din paleta de sunete, asa ca distingi greu cele cateva riff-uri chiar interesante pe care le propune Karsten „Hellmut” Albrink. Ceea ce se distinge insa clar este vocea cavernoasa a lui Alex, cand cu cream-ul, cand cu growl-ul, puternica si agresiva.

Daca aveti nostalgia death metal-ului anilor ’90, atunci Daemonicus condenseaza acea perioada intr-un scurt concert, rapid, old-school, fara fineturile progresive sau excesul de tehnicitate care au impanzit ulterior genul. Apropiati mai degraba de sound-ul trupelor din Stockholm decat de al celor din Gothenburg, suedezii amintesc de inceputurile renumitilor Entombed sau Dismember, fara a avea insa aceeasi capacitate de a lasa publicul cu gura cascata. Ce-i drept, e greu sa inovezi pe acest teritoriu atat de batatorit daca nu vii cu ceva cu adevarat iesit din comun, dar care sa pastreze in acelasi timp esenta acestui subgen. Altfel, in ciuda cliseelor asteptate – microfon cu lanturi, haine rupte, titluri de piese (Carnage, Unrest in Peace, Breeding in Decay) – Daemonicus se prezinta bine, in forta, canta si o piesa neaparuta inca (din punctul meu de vedere, cea mai buna a show-ului suedezilor, dar din pacate nu i-am retinut numele), iar lumea cere bis si da tonul primului mosh-pit. Vocalul Stefan Hagström lauda berea romaneasca, asa ca pentru antrenarea spiritelor: Daemonicus – misiune indeplinita.

Cu o experienta cat a primelor doua trupe si inca ceva, polonezii de la Christ Agony schimba partial macazul catre alta latura dura si intunecata – black metal, punctat pe alocuri cu influente death. Fondata in 1990 (ce impact la vremea respectiva!) si avand la activ o istorie zbuciumata in underground-ul polonez, se pare ca formatia si-a regasit stabilitatea in formula de trio (des utilizata de formatiile death/black) chitara-bas-baterie, in care numai Cezar Augustynowicz (voce principala si chitara) a ramas din formula originala. Trebuie sa recunosc faptul ca, desi lipseste clapa, Christ Agony este mai melodioasa si-mi place mai mult decat ma asteptam. Nu-i vreo inovatie in domeniu, dar compozitiile de pe Moonlight – Act III (vechi dar bun, pare-se o legenda in Polonia) nu suna rau deloc – balansat, in tempo mediu, cu versuri inteligibile chiar daca registrul vocal se plimba intre scream si growl. Interesanta este alternanta vocilor, in contra-timp sau asumate pe rand de Cezar Augustynowicz si Tomasz „Reyash” Rejek (bas, ex-Vader); cand acestea intra in registrul clean grav efectul este si mai puternic, iar la ultima piesa acutele, tot clean, ar aduce mai degraba cu o compozitie heavy/power daca n-ar fi blast beat-urile lui Paul Jaroszewicz. De asemenea, partea de chitara este chiar inspirata, locurile unde banda aduce un surplus de melodicitate ma duc cu gandul la tinuturile nordice – da, stiu ca Polonia nu-i chiar in nordul extrem, dar respectivele pasaje se potrivesc perfect cu senzatia pe care am avut-o cand stateam la 9 grade pe minus in localitatea cu cea mai ridicata medie anuala a temperaturilor („the hot-spot of Poland”). Asta in contrast cu atmosfera din club, care-i din ce in ce mai incinsa.

In aproape 35 de ani de la infiintare, Asphyx a adunat schimbari de componenta, dezmembrari si refaceri cat pentru zece trupe, dar trebuie sa punem la socoteala si rodul activitatii olandezilor, adica opt albume full-length, dintre care cel putin doua (The Rack si Last One on Earth) au reusit sa claseze formatia drept cult-band. Reformarea din 2007, in formula clasica (fondatorul Bob Bagchus la tobe si vocalul Martin van Drunen), urmata de lansarea unui alt album bine primit, Death… the Brutal Way, incadreaza ca obligatorie prezenta la concertul de astazi, mai ales ca Asphyx promoveaza un nou produs, Deathhammer, deja ultra-apreciat de recenzorii de profil.

Dupa cateva probleme legate de sunet, care pun la incercare rabdarea fanilor, Asphyx loveste fara menajamente cu The Quest of Absurdity si Into the Timewastes, adica acel metal onest de la primul la ultimul album. Ceea ce urmeaza parcurge o buna parte din activitatea trupei, mai noua (Scorbutics, Deathhammer, Eisenbahnmärser) sau mai veche (M.S. Bismarck, Vermin, Food for the Ignorant), cu aceeasi eficienta in a nu menaja audienta. Intr-adevar, We Doom You to Death pare a fi aplicata ad-literam. Inca de la inceput apar crowd-surferii, care se arunca de pe scena incurajati (sau chiar impinsi) de frontman si sunt purtati de public in mijlocul vartejului de plete si imbranceli prietenesti. Ma bucura faptul ca nimeni de la paza nu face exces de zel, toti cei implicati dandu-si consimtamantul; dar recunosc ca, acum mai mult ca oricand, imi este tare greu sa fac fotografii de langa scena, caci intru prea in miezul „situatiei”. Parca ar fi zona de razboi, iar Eisenbahnmörser, Minefield sau Asphyx (Forgotten War) nici nu tina sa ma contrazica.

Partile in viteza, numai bune pentru „macelul” din mosh-pit si circle-pit, alterneaza cu riff-urile doom, cu tempo scazut si greutate apasatoare, ca apoi sa revina death-araia draceasca si indarjita; toate acestea au ca liant vocea suparata, aproape bolnavicioasa a lui Martin van Drunen, supusa la contorsiuni guturale, greu imitabile. Frazele dintre piese dau trupei cateva momente de respiro, dar si publicul pare ca are nevoie sa-si revina dupa loviturile constante ale „ciocanului mortii”. Dincolo de ranjetul rautacios afisat de la inceput, solistul este un personaj simpatic, glumet si foarte apropiat de publicul definitiv cucerit; constata ca e ironic faptul ca prima cantare in Romania are loc intr-o „biserica”, apoi observa ca intreaga Europa e prezenta azi aici. Ca vocal, olandezul este extrem de energic, iar forta cu care canta se intinde pe intreaga scena si se reflecta in colegii sai – in riff-urile demente ale lui Paul Baayens, in basul formidabilului Alwin Zuur, dar mai ales in tobele distrugatoare ale lui Bob Bagchus, redutabil stalp si tun de artilerie grea in Asphyx.

Triada „clasica” Wasteland of Terror, The Rack si Last One on Earth este intrerupta de compozitii noi, Reign of the Brute, Black Hole Storm, Der Landser, si toate fac deliciul audientei care acopera linistea dintre piese cu scandari ale numelui trupei. In mod clar, Asphyx este facuta pentru a canta live si-i place sa se afle pe scena, ca dovada cele nouazeci de minute distrugatoare. Mare imi este mirarea ca nu s-a daramat clubul in jurul sau.

(Diana Grigoriu)


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*