Eddie Van Halen, de la zgomot la tăcere – moartea unui chitarist

95 vizualizări

Eddie Van Halen a murit.

Poate că ar fi de ajuns să spunem doar atât şi să lăsăm să se desfăşoare în fiecare dintre noi toată gama de trăiri pe care ne-o trezeşte acest sfârşit, de la indiferenţă şi necunoaştere, până la tristeţe profundă şi admiraţie. Să spunem „Dumnezeu să-l ierte!” sau ce-om spune noi (cei mai mulţi „RIP”, că, deh, românu’ se simte mai nou anglofon – nu îndrăznesc să spun latinofon – şi vechile formule în limba maternă îi sună desuet), să-l descoperim sau să-l redescoperim, să reflectăm la menirea artei sau la scurtimea vieţii… Dar în „societatea spectacolului”, doliul însuşi trebuie să se transforme în spectacol. Din toate părţile plouă cu superlative care, în cele din urmă, tind să arunce o umbră ridicolă asupra oricărui exerciţiu de admiraţie sincer. Care mai de care se avântă la hiperbole cât mai extravagante pentru a-l descrie pe răposat şi, de fapt, nu face decât să se pună pe sine în valoare prin modul în care, pasămite, ştie, înţelege, simte cât de mare a fost acela. Şi în primul rând suferă memoria celor plecaţi. Între atâţia „maeştri”, „monştri sacri” care „au influenţat generaţii întregi”, în potopul de „genii” şi „artişti cum nu se vor mai naşte o mie de ani de acum încolo”, individualităţile se pierd. Cei foarte competenţi sunt genii, cei mai originali (şi avem toate motivele să credem că Eddie Van Halen a fost unul dintre aceştia) devin „zei”. Nici cel mai primitiv panteon nu avea atâtea divinităţi câte găsim în ferparele moderne. Presa de specialitate îşi joacă rolul, ca şi cealaltă. Titluri pline, de grotesc, declaraţii de la apropiaţi şi cunoscători amestecate cu magicienii ratingului (printre care, la loc de frunte, Sharon Osbourne, această Ana-Maria Prodan a rock-ului; par dur, dar, spuneţi-mi voi, ce relevanţă are părerea doamnei despre realizările muzicale ale oricui?!) şi formule pompoase de tipul „unul dintre cei mai mari muzicieni născuţi vreodată” (Bach, Mozart, Bruckner, staţi vă rog la coadă!)

Dar, într-un fel, tot e bine. Mai luăm o pauză de la declaraţiile unor Tommy Lee şi Sebastian Bach – oameni al căror nivel de inteligenţă sugerat de stilul de viaţă şi de inepţiile emise se apropie mai mult de al păpuşii Barbie decât de al lui Stephen Hawking – despre politica lui Trump sau de la discursurile docte despre strategiile de distribuţie ţinute din Rolls Royce de apărători ai oprimaţilor de tipul Serj Tankian. Am mai spus-o şi o tot repet: când unii muzicieni rock (mai ţineţi minte, rock-ul e fenomenul ăla periculos, subversiv?) încep să ţină discursuri de un conformism feroce faţă de mainstream-ul politic, să fie „în ton” cu lumea bună de la întrunirile ONU şi cu logoreea unora ca Al Gore (soţul celei cu „parental advisory”, mai ştiţi?), când unii jurnalişti rock (sau muzicieni sau organizatori) se transformă în turnători ai celor cu opinii „incorecte”, ceva e în neregulă cu rock-ul. Şi cu lumea, dar asta ştiam demult – cândva ne-o spuneau chiar (şi) rockerii.

Şi totuşi… a murit Eddie Van Halen. Instrumentistul născut în Olanda şi realizat în America a fost unul dintre chitariştii care au definit peisajul muzical al ultimilor cincizeci de ani. Paradoxal, marele succes al trupei numite după el şi după fratele său, bateristul Alex Van Halen, i-a pus într-o anumită măsură în umbră calităţile de inovator şi versatil fermecător al chitarei (Angus Young spune că a fost „o minune a chitarei” şi că stilul lui este „vrăjitorie pură”). Într-o formaţie plină de paiete şi sclipici, cu un maestru de ceremonii în acelaşi timp sexy şi vag efeminat, după modelul dus la extrem mai târziu de toată scena hair-metal, David Lee Roth – acest showman extraordinar şi probabil unul dintre cei mai buni solişti vocali fără voce – şi cu hit-uri spectaculoase de tipul „Jump” – foarte departe de a fi vreun exemplu de subtilitate – arta lui Eddie Van Halen pare uneori îngropată în glamour. Dar, chiar dacă uneori am fi preferat mai multă substanţă, acesta este şi unul dintre marile merite ale chitaristului: acela de a se pune în slujba cântecului, de a gândi şi cânta partituri care nu spun niciodată „uitaţi-vă la mine!”, ci îmbracă o compoziţie, oricât de volatilă ca „mesaj”, într-o structură muzicală aproape perfectă.

De peste treizeci de ani, orice puşti care a pus de trei ori mâna pe chitară simte nevoia să facă un tapping, dar Eddie Van Halen, deşi nu l-a inventat, este cel care l-a transformat în condiţie sine qua non a oricărui instrumentist care se respectă. Maestru improvizator, cu „antrenamentul” făcut pe pian şi ureche deprinsă cu sonorităţile clasice, Eddie Van Halen şi-a permis câte un moment de măiestrie şi delicateţe cu scurte piese ca „Eruption” sau „Cathedral”, mici bijuterii în care inovaţia îmbrăţişează tradiţia muzicală şi invers, ieşit din tiparul unei industrii de divertisment pe care, altfel, a întrupat-o,. Dacă adăugăm la toate acestea şi feeling-ul de blues, venit, ce-i drept, mai ales pe filiera „albă” a unor Eric Clapton şi Jimmy Page, avem o viziune muzicală cuprinzătoare, aproape niciodată egalată. Au apărut între timp chitarişti mai tehnici decât Eddie Van Halen, succesul fenomenal al trupei sale – dublat de excese care l-au dus la un moment dat, ca pe atâţia alţii, pe marginea prăpastiei – s-a stins uşor-uşor, iar lumea a început să se uite în altă parte. Dar în fibrele celor mai mulţi muzicieni rock, înţelegerea organică a capacităţilor chitarei electrice a trecut obligatoriu prin borna stabilită de el. Cum spuneam, este uşor să arunci cu hiperbole, dar când Frank Zappa spune că „a reinventat chitara”, te opreşti un pic şi asculţi. Găseşti câte ceva din el în cele mai diferite colţuri ale universului eterogen rock şi nu numai: Eric Peterson (Testament) spune: „este chitaristul meu preferat, a avut un impact asupra mea şi m-a pus pe calea spre ceea ce sunt astăzi”; partenerul din Whitesnake al celor mai mari succese ale lui David Coverdale, Adrian Vandenberg, îl vede în el pe „succesorul natural al lui Jimi Hendrix”; iar Quincy Jones, cunoscut nouă poate mai ales ca producător, dar care înainte a fost un excepţional interpret, orchestrator şi compozitor de jazz – şi care l-a adus pe Eddie Van Halen să facă un solo devenit între timp unul dintre cele mai cunoscute din muzica pop pe „Beat It”, de pe albumul „Thriller” al lui Michael Jackson – îl numeşte „MARELE Eddie Van Halen”.

Edie Van Halen

Marea ieşire din scenă a fost discretă. Se vorbea despre boala de care suferea, dar el nu a făcut caz de ea. Poate de aceea, sfârşitul a fost, pentru multă lume, neaşteptat. Zgomotul iscat după pare colosal, dar se va stinge foarte repede. Şi poate că aşa e mai bine. După ce ne vom fi împăunat cu ce nu este al nostru, nouă ne va rămâne muzica lui, iar lui, de la noi, un gând şi, poate, o rugăciune. Oricât de zgomotos s-ar manifesta uneori, iubirea este, în cele din urmă, delicată. Ca muzica. Dacă nu mă credeţi, mai ascultaţi „Cathedral”. Dumnezeu să-l ierte!


1 Comment on Eddie Van Halen, de la zgomot la tăcere – moartea unui chitarist

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*