Trebuie sa-mi asum nerabdarea cu care am asteptat concertul Fates Warning, o trupa despre care incepusem sa ma intreb daca mai exista. Raspunsul sta in turneul prin care aniverseaza cei treizeci de ani de la infiintare, precum si zvonurile lansarii unui nou album in lunile urmatoare, dupa o pauza destul de lunga chiar si pentru adeptii progressive-ului. Cum s-ar spune, alive and kickin’ – ramane deci de vazut in ce masura acest grup, devenit clasic, va satisface pretentiile unui public destul de exigent in materie de metal. Pana una-alta, se pare ca este ceva in neregula cu acest club, The Jukebox (indiferent de numele pe care-l poarta in prezent – cei cu memoria mai lunga stiu la ce ma refer) – poarta ghinion. Voices of Silence, trupa de deschidere, n-a ajuns inca din cauza unei masini defectate pe la Sibiu. Clujenii sunt pe drum si, cand ora devine destul de inaintata, se ia decizia anularii concertului lor, pentru ca mai apoi sa se revina la o solutie de compromis: daca tot au batut atata drum, vor canta dupa Fates Warning, pentru cine o mai ramane. Astfel, programul capului de afis este respectat; la 21:30 luminile se sting, iar scena se umple de fum si de intro-ul de pe Disconnected: Disconnected (Part 1), urmat, natural si in forta chitaristica, de One.
De la o trupa care se invarte de trei decenii in zona aproape exclusivista a metalului progresiv ai pretentii, nu gluma, mai ales daca este plasata in vecinatatea selecta a Dream Theater si QueensrĂÂżche. E drept, as avea insa mai multe pretentii de la publicul nostru despre care se spune ca asculta mult si divers metal, mai ales ca evenimentul a avut parte de promovarea obisnuita. Cei 250 de spectatori mi se par mult prea putin pentru un grup care a scris istorie si a inovat pe un teritoriu oricum „incalcit”. Caci Fates Warning, considerata de multi co-fondatoarea, alaturi de cele doua trupe mai sus mentionate, a sub-genului progressive, a stiut sa suprapuna sonoritatile complexe ale progressive rock-ului peste duritatea heavy-ului, fara sa piarda nimic din cele doua ingrediente.
Life in Still Water incepe seria de piese de pe Parallels, considerat de multi cel mai bun album al americanilor, serie intretaiata de incursiuni in Inside Out si A Pleasant Shade of Grey (nume parca predestinat unui album de prog). Astfel, Part III, Outside Looking in, Down the Wire, Part IX si, mai tarziu, Monument ne rapesc parca din banalul cotidian si ne arunca, debusolati, intr-un univers artistic cu fatete multiple. Unele sunt criptice ca si numele pieselor, altele debordeaza de energie pura, datorata in special vocalului Ray Alder si chitaristului-fondator Jim Matheos – ambii deveniti un trade-mark al Fates Warning.
Singurele „noutati”, daca le mai putem numi asa la sapte ani de la FWX, sunt si cele mai „usoare” compozitii, directe, cu mai putin distors si cu refrene catchy – A Perfect Day si Heal Me, mai apropiate de rock-ul progresiv decat de asperitatile metalului. Lectii de virtuozitate ni se predau la fiecare moment, Still Remains fiind un bun exemplu, dar marele atu al trupei este ca stie sa evite o capcana in care cad multe formatii de progresiv (rock sau metal): sacrificarea emotiei in favoarea matematicizarii muzicii. Fates Warning are si tehnica, si mult feeling, iar prestatia live te prinde la fel de mult ca si compozitiile in sine. Poate pentru ca te face sa vezi muzica, expresie a artistului, cu alti ochi – Through Different Eyes, nu?
Excelenti sunt si chitaristul Frank Aresti, si tobarul descult Bobby Jarzombek (trecut prin Iced Earth si Rob Rock, colaborator actual al lui Rob Halford si Sebastian Bach), ambii combinand usor viteza cu precizia, dar cel care se evidentiaza ca instrumentist de mare clasa este basistul Joey Vera, plin de energie si prospetime, plus o atitudine foarte „metal” – nu degeaba este invitat live al celor de la Anthrax. Aceasta este echipa care ne intoarce mult in timp, pana la No Exit, cu The Ivory Gate of Dreams: IV. Quietus. Intre ruperi de ritm, ce alterneaza vartejul cu melancolia, pe riff-uri elaborate si solo-uri naucitoare, putem visa si contempla. De aici probabil si atitudinea destul de statica a publicului, caci uneori e indicat sa asculti si sa privesti cu atentie in loc sa-ti agiti pletele, iar acesta pare un moment potrivit.
Revenind la public, suntem putini dar hotarati, ca dovada modul ferm in care se cere intoarcerea la bis – strigatele groase si sacadate rasuna cu ecou puternic in clubul aproape gol. Iar Fates Warning se intoarce, pentru a ne incanta cu At Fates Hands si a ne lasa amintirea geniala a celui mai bun album al lor prin Eye to Eye. Cu parere de rau ne despartim de americani, dar atmosfera personala si propice aprofundarii propriului sine ramane in urma, ca un avertisment al sortii.
O mica parte din nerabdarea despre care vorbeam in primul paragraf provine si din dorinta de a-i intalni din nou pe cei de la Voices of Silence – o rara avis a scenei bucurestene si nu numai. Astfel ca vestilor proaste de la inceput li se adauga un club aproape gol acum, in care au mai ramas cativa rataciti. Grosul publicului, asa cum era de asteptat, s-a grabit sa prinda ultimul metrou sau, pur si simplu, rapus de oboseala mijlocului de saptamana, a plecat cu incantarea unei reprezentatii excelente din partea americanilor. Eu raman insa, caci bucuriei de revedea o trupa foarte buna, subestimata din punctul meu de vedere, i se adauga curiozitatea (usor reticenta) legata de schimbarile de componenta. Nu pot sa nu ma intreb in ce masura Dudu Isabel (cunoscut din Seven) il poate inlocui pe Andrei Varga, un vocal cu o tehnica rar intalnita si cu un timbru aparte. De asemenea, mi-e greu sa nu-l vad pe Gabor Gindele in spatele tobelor si sa-i acord lui Adrian Marcus „prezumtia de nevinovatie”. Imi spun ca nostalgiile nu-si au locul aici, dar nu-i usor sa vezi atat de schimbata la fata o trupa foarte draga fara sa te intrebi daca iti va mai placea in aceeasi masura.
La scurt timp dupa Destiny sper ca nu mi se citeste oroarea pe fata… Daca in privinta bateriei clujenii au facut o alegere fericita, noul tobar fiind suficient de exact si avand vana necesara unui astfel de „post”, vocea este dintr-un cu totul alt film. Nu, nici atitudinea de Axl Rose, nici tipatul si jelitul din love-metal nu se potrivesc cu ceea ce stiam eu ca este Voices of Silence. Unde este impostatia operatica din Seeds sau electrizarea din Without a Cause? Cele doua cover-uri sunt mai potrivite vocii lui Dudu, care are calitatile ei, dar pentru altceva, asa cum demonstreaza si piesa cu care se incheie concertul. Este vorba de o noua compozitie, pentru viitorul album, scrisa si pentru particularitatile noii voci; problema este ca, desi suna bine in interpretarea lui Dudu, nu mai are aceleasi „carlige” care m-au prins candva de Voices of Silence. Dar poate ca prima ascultare nu-i elocventa, asa ca astept materialul cat mai curand. Precum si un concert in conditii mai prielnice, lipsite de ghinioane.
(Text si foto: Diana Grigoriu)
Doua galerii foto se poat accesa AICI.
Lasă un comentariu