Hellfest 2012 – ziua 1 / 15.06.2012, Franta

273 vizualizări

Clisson. Orasel francez cu aer medieval si patriarhal, la aproximativ 30 de kilometri sau 17-30 de minute distanta cu trenul de Nantes. Un locsor linistit si pitoresc, cu un castel, cateva biserici vechi, stradute pavate cu piatra, toate intr-un cadru natural superb. Din 2006 incoace, 3 zile pe an, acest colt de veche Franta medievala cu ecouri regaliste este vizitat de cel mai mare festival rock/metal din regiune: HELLFEST. Zeci de mii de tricouri, tatuaje, masini din care rasuna chitare distorsionate, figuri mai mult sau mai putin ciudate invadeaza locul. Iar locul… ei bine, locul primeste toate acestea cu o seninatate surprinzatoare.

Vineri dimineata camping-ul festivalului, impartit in zone denumite pe culori, este deja intesat de mii de corturi, sute de steaguri nationale sau cu nume de trupe, simboluri si inscriptii de toate felurile. Vremea nu prea calduroasa, cu ziua de vara mangaiata de cate o ploaie, e tocmai buna pentru acest inceput de festival. Randuri de toalete ecologice strajuiesc fiecare zona, iar orientarea se face dupa logo-uri Hellfest in diferite culori, inaltate pe niste catarge. E un orasel de rockeri. Aprovizionarea se face de la un supermarket aflat in vecinatate, ale carui vanzari de mancare si mai ales de bere din aceste zile il ajuta probabil sa aiba un bilant pozitiv pe inca multe luni de acum incolo. Angajatii par sa se fi obisnuit cu invazia de tricouri negre, cercei si tatuaje, ba chiar, prevazatori, se adapteaza situatiei, astfel incat in rafturi gasesti la mari reduceri si CD-uri cu My Dying Bride, W.A.S.P. sau Legion of the Damned. Dupa ce ne ridicam acreditarile de la centrul de presa bine organizat, ne facem si noi cumparaturile si ne indreptam spre „locul faptei” savurand o bere cu nume foarte „rock”, Celtica, de 9 grade si foarte gustoasa. Bun-venit la Hellfest 2012.

Anul acesta, locul intins pe care se desfasoara festivalul propriu-zis are in centrul activitatii artistice sase scene: Mainstage 01 si Mainstage 02 sunt chiar in aer liber; un singur cort gazduieste cele doua scene extreme, Altar (death-metal „si asociatii”) si Temple (black-metal „si asociatii”); un pic mai incolo, cortul Valley este rezervat sonoritatilor doom, in timp ce mai indepartatul Warzone ii asteapta pe amatorii de punk, hardcore si alte subgenuri asemanatoare. Nu departe de Altar/Temple se intinde un cort imens, prelungit intr-un fel de curticica ingradita unde isi intind tarabele vanzatorii de la Extreme Market. Aici gasesti CD-uri, discuri vinil si casete la toate preturile posibile, postere, cateva carti, sute de tricouri, bijuterii rock, obiecte decorative, raritati, pentru toate gusturile si toate buzunarele. Sunt prezenti reprezentanti ai unor case de discuri, magazine specializate, sau pur si simplu vechi colectionari. Printre altele sunt scoase la mezat accesoriile folosite de ICS Vortex in perioada in care canta cu Dimmu Borgir (inclusiv basul!) Iesind suntem intampinati de diferite standuri cu obiecte promotionale legate de festival, baruri unde se cumpara cu jetoane… dar si fara, iar in spatele Valley sunt mini-bucatarii cu mancaruri de mai multe feluri – chinezeasca, mexicana, vegetariana sau de tip fast-food. Langa Mainstage 01 este intrarea in spatiul rezervat presei si celor care si-au cumparat bilete VIP. Centrul de presa propriu-zis are calculatoare cu conexiune la internet si incaperi pentru conferinte de presa sau interviuri, iar toate acestea sunt marginite de o curte maricica, cu scaune si mese, si de un alt bar, in care in unele seri cate un DJ pune muzica, daca nu cumva cei prezenti se uita pe ecranul mare la imagini de pe una dintre scenele principale. Drumul de la camping pana la spatiul festivalului poate dura, in functie de locul unde ti-ai amplasat cortul, intre 10 si 20 de minute, iar de-a lungul lui ai parte de un „metal corner” unde se asculta muzica iar noaptea vezi uneori de inghititoare de flacari sumar imbracate sau un ecran mare pe care pot fi urmarite meciurile de la Euro. In timpul zilei aici sunt proiectate concerte.

Pentru noi festivalul incepe vineri la ora 12.50 la scena Altar, cu britanicii de la Benediction – yeah!!!! In fata scenei se afla deja o multime considerabila, prinsa de death-metal-ul clasic caruia ii da voce, din 1998, simpaticul Dave Hunt. „They Must Die Screaming” ne introduce direct in atmosfera ultimului album, cu plete in vant, strigate de bucurie si moshpit. Sunetul e din pacate confuz, astfel incat nu se distinge mare lucru din chitare si doar vocea si bateria ies in evidenta.

Nu lipsesc nici piese clasice precum „The Dreams You Dread” sau stravechile „Jumping at Shadows” si „Subconcious Terror”, pigmentate de indemnurile solistului vocal la mai multa miscare: „I know you can do it.” Buna din perspectiva faptului ca nu mai trebuie sa bati drum lung daca vrei sa alternezi death cu black, ideea amplasarii a doua scene in acelasi cort se dovedeste neinspirata atunci cand, mai ales in pauzele dintre piese, de pe scena alaturata auzi proba de sunet a trupei ce se pregateste sa-si sustina recitalul. Sunetul defectuos de la Benediction se imbina cu tobele unor baieti vopsiti de fata care mai ca acopera scurtele dialoguri cu publicul ale lui Dave Hunt. In cele din urma, dupa ce avem parte si de „Suffering Feeds Me”, plecam bucurosi de incalzire si un pic dezamagiti de o trupa care, cu siguranta, poate mai mult.

Urmatoarea oprire e la Mainstage 01 unde steagurile sudiste anunta deja una dintre petele de culoare ale festivalului: Molly Hatchet. Veteranii ofera o doza sanatoasa de rock american impregnat de blues si versuri care imbina povestirile fantastice cu ethos-ul niciodata uitat al unui sud mai cavaleresc si mai romantic decat nordul pragmatic si victorios in Razboiul de Secesiune. N-as spune ca e un concert memorabil, insa e cu siguranta o gura de aer proaspat si un moment de buna dispozitie. De la „Whiskey Man” la „Justice”, avem parte de o interpretare corecta a unor melodii agatatoare, de armoniile bine punctate de inspiratie country ale basului lui Tim Lindsey, de niscai armonii vocale si de un solist (Phil McCormack) care nu pare sa se simta deloc stingherit de multimea cu lanturi si tricouri cu Napalm Death, Slayer sau Lamb of God. Iar multimea raspunde pe masura, asa cum o face cam mereu la acest Hellfest. Recitalul se incheie cu hitul „Flirtinâ’ With Disaster” si toata lumea pleaca multumita.

O mica pauza in programul nostru – in cele din urma sunt prea multe trupe, asa ca ne-am hotarat sa trecem peste Discharge – ne da ocazia sa bantuim prin Extreme Market, pana cand pe scena Altar urca, mascati ca niste gangsteri sud-americani, membrii adunati din mai multe trupe si tari ai proiectului Brujeria. Se stie ca demersul parodic al grupului presupune si necunoasterea identitatii membrilor, desi unii au fost „deconspirati” de-a lungul timpului. In principiu, baticurile purtate peste fata ii ascund destul de bine pe cei mai multi dintre ei, insa atunci cand deasupra gurii troneaza niste plete crete atacate de o mare chelie, nu e prea greu de ghicit ca respectivul chitarist este Shane Embury. Altfel, recitalul e o imbinare de death cu elemente hardcore si grindcore si multa voie buna. Totul este o comedie cu accente negre, in care traficul de droguri, satanismul sau anti-castrismul sunt doar subiecte tratate jucaus. Ca si muzica. Te bucuri sa auzi ritmatul „Marcha del Odio” furiosul „Brujerizmo” sau pseudo-politicul „Anti Castro”, dar la un moment dat muzica repetitiva si riff-urile bazice te plictisesc. Asa ca dupa o ora de topaiala si 17 piese, incheiate apoteotic cu „Marijuana”, dedicata celor – nu putini – care tocmai savureaza numitul produs, te bucuri ca poti sa-ti tragi sufletul si sa vezi altceva.

In acelasi timp in care Brujeria se produce la scena Altar, primul concert in Valley, scena „patronata” de Rock Hard te aduce in spatiul inghesuit si intunecos al cortului de doom si compania. Aici, invaluiti in fumul rosu-portocaliu („Red Tide Rising”), britanicii de la Orange Goblin incep un show surprinzator de dinamic, cu tobe rapide si riff-uri care se succed mult mai repede decat permite genul.

Ce-i drept, Orange Goblin nu adopta un doom metal pur sange, ci il amesteca din plin cu stoner, heavy si chiar, pe alocuri, cu putin hard rock. Solistul Ben Ward, masiv, tatuat, cu o voce profunda, capteaza intreaga atentie a audientei, iar piese precum „Acid Trial”, „The Fog” si „Blue Snow” pun lumea in miscare. In mod clar, cu toata atmosfera apasatoare a pieselor, nu asisti la un concert clasic de doom, iar monotonia nu se infiinteaza deloc la Orange Goblin. Din contra, finalul, cu „Scorpionica”, vine parca prea repede si constat ca tocmai am marcat prima surpriza placuta la Hellfest 2012.

Vineri, 15 iunie, 2012, ora 20.30. Pe una dintre scenele principale, legenda si istorie, din miticul Sud, doamnelor si domnilor, Lynyrd Skynyrd. „Workinâ’ for MCA” si esti transpus in mijlocul acelei atmosfere ce amesteca ritmuri si armonii de folclor american – cu tot bagajul tonal al muzicii europene – cu influente blues si acel aer inconfundabil al anilor â’60-â’70.

E greu sa nu fii impresionat cand citesti istoria plina de succes dar si de tragedii a acestui grup, insa cand vezi ca urmasii membrilor fondatori duc mai departe spiritul, te umpli de bucurie. Un sunet exceptional pune in evidenta tot arsenalul acestor batrani, care este de altfel cel cunoscut: 3 chitare – dintre care una a veteranului Gary Rossington, singurul membru ramas din 1964 – vocea lui Johnny Van Zant, imaginea si costumatia tipice pentru zona reprezentata estetic, backing vocals feminin si o succesiune colorata de slide-uri, teme de blues, influente country si versuri despre… „Sweet Home Alabama”. Tot publicul se transforma pentru o vreme in „Skynyrd Nation” si locul ia aspectul unei petreceri campenesti de la care nu lipsesc nici onoarea, nici sticlele de whiskey. Armoniile stau la baza unor improvizatii solistice de mare frumusete melodica, refrenele sunt usor de retinut si adesea fredonate de mai multi spectatori, fiecare membru isi are propriile momente in care iese in prim-plan iar spectacolul e o incantare. Deosebirea intre ce se aude pe album si prestatia live e mica, una pare a veni in continuarea celeilalte, pe ritmuri bine sustinute care marturisesc despre nasterea muzicii rock. Si cand spectacolul pare sa ia sfarsit cu „Sweet Home Alabama”, toata lumea canta un hit pe care oricine a ascultat un pic de muzica a secolului XX il cunoaste. Bisul aduce „Free Bird”, cel mai vechi succes major al grupului si putem spune ca seara tocmai a avut un prim cap de afis.

Desi urmatorul popas ne duce la Valley, nu schimbam radical registrul, pentru ca Hank III nu e degeaba nepotul marelui muzician country Hank Williams. Naravasul urmas al unei asemenea legende are in spate realizari impresionante, care merg de la country pana la punk si metal.

Tovaras de arme al lui Phil Anselmo prin Arson Anthem si Superjoint Ritual, Hank III se poate lauda cu nenumarate alte colaborari, dar si cu cateva albume solo. Si despre aceasta ultima varianta a lui, cea de artist solo, e vorba la  Hellfest 2012. Asteptarile oarecum nedumerite – caci am ascultat un singur disc al acestui artist, si pe acela doar odata – sunt rasplatite cu asupra de masura. Hank e pur si simplu senzational! Fragmentul de concert pe care il urmaresc – aproximativ o ora – este concentrat mai ales pe partea country. Iar omul nostru e clar de-al casei. Cu o voce tipica genului, usor pitigaiata, foarte mobila si capabila de inflexiuni melodice jucause si niste degete ce danseaza ametitor pe coardele chitarei acustice, Hank III da o proba de virtuozitate si stiinta componistica. Mergand pe schemele traditionale, nu se sfieste sa adauge refrene rock, ba chiar si momente punk-hardcore, unde vocea lui e dublata de tipete/growl-uri ale basistului. Superba incursiune in lumea folclorului american imbogatit cu toata mostenirea rock si metal ii face pe multi dintre spectatorii inghesuiti in cort sa oscileze intre dat din cap si dans, un fel de hore neregulate dar cat se poate de potrivite pentru moment. Dupa o vreme, lucrurile evolueaza spre un registru mai doom, pe care imi promit sa-l explorez cu prima ocazie – si pe care il recomand cu caldura. Pentru mine e insa vremea sa plec, caci pe Mainstage 01 urmeaza… Megadeth.

In camasa alba peste care se revarsa pletele devenite de acum semn distinctiv, Dave Mustaine ataca seara cu „Never Dead” si „Head Crusher”, piese in forta de pe ultimele doua albume.

Primirea care i se face e triumfala, Megadeth continua sa straluceasca in mediul metalic, iar componenta actuala e la inaltimea istoriei trupei. „Hangar 18” este introducerea in repertoriul clasic, cel pe care Chris Broderick si l-a insusit atat de bine incat pare sa formeze dintotdeauna un cuplu cu Dave Mustaine. Si, de fapt, acesta este cel mai important element al serii: superba coordonare intre doi chitaristi de clasa. Cu un sunet care le permite amandurora sa iasa in evidenta, Mustaine si Broderick infatiseaza probe de virtuozitate si omogenitate, intr-un duel aproape neoclasic, pe compozitii ce imbina furia si viteza din thrash cu balansul si refrenele recognoscibile din heavy-metal. Dave Ellefson ramane singur pe scena, aplaudat frenetic, in momentul „Dawn Patrol”, urmat de un „Sweating Bullets” magistral si de piesa al carei refren e cantat de toata lumea… „A Tout le Monde”, cum altfel, doar suntem in Franta. „Angry Again” incheie aceasta incursiune in trecut, urmata de trei mostre de pe excelentul „Th1rt3en”: Guns, Drugs and Money”, „Whose Life (Is It Anyways?)” cu ecourile sale punk si „Public Enemy No. 1”. Dupa toate incercarile prin care a trecut – mare parte din vina propriilor membri – trupa are astazi structura si sonoritate de monolit. Megadeth compune si suna ca una dintre cele mai inchegate, bine definite si consistente trupe din metal-ul actual. Publicul este la fel de cucerit ca in vremurile cele mai bune, iar Mustaine, dupa ce multumeste minute in sir si isi afirma dragostea pentru spectatori – un lucru nu foarte obisnuit pentru el – revine cu „Holy Wars”, la mijlocul careia integreaza pasaje din „Rattlehead”. „Youâ’ve been great and weâ’ve been Megadeth” este formula deja consacrata cu care se incheie concertele trupei, in timp ce noi ramanem cu convingerea ca acest moment va fi foarte greu de egalat de-a lungul festivalului. Si totusi…

Pe Mainstage 02 cortina cade dezvaluind un peisaj de cosmar si iad. Doua cruci intoarse luminate cu rosu avand in mijloc o pentagrama strajuiesc peste decorul de teatru cu influente gotice si cranii cornute. Totul da aerul unei incaperi intunecate unde urmeaza sa se desfasoare povesti ingrozitoare. Si deodata clapele anunta inceputul reprezentatiei, cu actorul principal privind sinistru din balcon: King Diamond.

Recitalul acesta este realmente un moment de teatru muzical. La Diamond nu mai vorbim despre show si accesorii, ci despre o desfasurare epica ce se compune din mici fragmente ale povestirilor horror pe care le spune pe fiecare album. Si totul incepe, ca si discografia artistului, cu „The Candle”, de pe „Fatal Portrait”. Daca metisajul acesta dramatic s-ar putea numi horror musical, muzica este un heavy-metal melodios, marcat de stilul de opereta cu accent pe falset al solistului vocal, cu un ambitus impresionant si o capacitate expresiva incredibil de versatila. Odata cu „Welcome Home”, cand pe scena apare si personajul „Bunica”, imi amintesc de calitatile epice deosebite ale compozitiilor King Diamond: doar rar intalnesti un refren in toata puterea cuvantului, iar structurile non-lineare urmeaza permanent firul narativ al povestii, evolutia dramatica si punctele culminante. Pe scena, cel putin in acest concert, trupa suna „ca pe CD”. Excelentul chitarist Andy LaRocque este un personaj-cheie al ansamblului muzical in care sectia ritmica ireprosabila sustine la randul ei evolutia lui King. Iar King… Anii de pauza in care a iesit din rutina concertelor par sa-i fi prins bine, pentru ca vocea suna mai curat si mai elastic decat acum opt ani. Este de necrezut cu ce usurinta se misca acest solist pe registrele atat de diferite cerute de piesele in care joaca mai multe roluri. Piese clasice ca „At the Graves” sau „Up from the Grave” se imbina cu un pic mai noile „Voodoo” sau „Shapes of Black”, iar bateristul Matt Thompson este singurul care-i ofera o pauza maestrului de ceremonii prin solo-ul sau.

Sustinerea vocala a Liviei Zita da un pic de culoare, dar stralucirea e toata a amfitrionului. Afara ploua des si cativa spectatori se hotarasc sa plece, dar cei mai multi urmaresc impresionati ce se petrece pe scena. Nu latura ideologica joaca aici rolul principal, ci pur si simplu talentul de povestitor al lui King Diamond. Si pot spune ca atunci cand aud cateva vagi falsuri, rasuflu usurat: canta atat de bine incat aproape ca m-am temut ca e playback. Ca in vremurile bune, avem parte si de cel mai folosit cover Mercyful Fate, „Come to the Sabbath” – un heavy-metal ceva mai crud – pentru ca apoi sa revenim la vremurile medievale in care ne arunca „Eye of the Witch”. Dialogul cu publicul e scurt, dar foarte amical, deci bisul apare firesc si incepe cu un riff memorabil: „The Family Ghost”. Ploaia cade in continuare si sunt aproape doua ore trecute de la miezul noptii, dar parca nu te-ai lasa dus. „Cu siguranta meritati inca o piesa. Sa fie una lunga”, spune King si ne intoarcem in lumea copilului-demon Abigail cu „The Black Horsemen”. Nu trebuie sa-i impartasesti convingerile lui King Diamond pentru a recunoaste deosebita lui calitate artistica. Asa ca, plecand spre corturi pentru un somn mult asteptat, cand iti rasuna in cap ultimele versuri ale piesei pe care tocmai ai ascultat-o – „thatâ’s the end of another lullaby/ time has come for me to say good night” – te trec fiorii si iti spui: ce mai poveste!

Iesirea din spatiul de festival este strajuita de un fel de porti foarte inalte din varful carora te saluta un joc de flacari. Pe drum, terenul e deja foarte noroios si cararea aglomerata. Odata intrat in cort, auzi urletele si rasetele din camping. „E aproape o traditie la Hellfest, aici se zbiara toata noaptea”, ii explica cineva unui novice.

Data trecuta erau nume de orase si regiuni franceze, acum sunt celebritati din toate domeniile. Plus o „lozinca” pe care o s-o tot auzim zilele acestea: „LibĂ©rez lâ’apĂ©ro!” In traducere libera, „eliberati aperitivul”. Ce sa insemne? Ar fi cate ceva de explicat, dar sa le lasam pentru partea a doua a acestei relatari. E tarziu, pe acoperamantul cortului ploua, iar maine urmeaza iar o zi  plina.

Text: Paul „Slayer” Grigoriu (pentru Orange Goblin – Diana Grigoriu)
Foto: Diana Grigoriu

O ampla galerie foto se poate viziona AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*