Dimineata de sambata ne intampina cu muzica ritmica si monotona a ploii rapaind pe cort. Renuntam la vizita in Clisson si ne rezumam la cateva cumparaturi absolut necesare, pentru ca duminica centrul de aprovizionare e inchis. In acest sfarsit de saptamana, localnicii vin la magazin cu copiii, bunicii se amesteca printre ei, dar majoritari sunt in continuare vizitatorii in tricouri negre. Din cand in cand, la un semn, din zeci sau sute de glasuri se aude un urlet victorios: „YEAAAAAAAHHH!” Pasnicii bastinasi s-au obisnuit insa demult. Fie zambesc, fie nu observa strigatele grupurilor de rockeri. Supraveghetorii din magazin discuta pasnic cu cate un tatuat caruia ii explica rabdatori la ce raion poate gasi paste, unde e hartia igienica sau daca in afara de bere mai e si vin in stoc. Sunt doua lumi diferite, dar cu puncte de intersectie si intr-o convietuire cat se poate de pasnica. Cu rucsacul plin, dau fuga inapoi spre camping si de aici spre Mainstage 02 – ziua incepe thrash, cu Death Angel.
Sub un soare arzator care a alungat deja toti norii diminetii, americanii se infatiseaza publicului in forma maxima. Profitand de aniversarea a 25 de ani de la lansarea primului disc, „The Ultra-Violence”, acesta este cantat in intregime. Si desi sunetul trupei a evoluat mult de atunci incoace, germenii acelui thrash tehnic, cu accente melodioase in voce si teme de chitara suprapuse peste ritmuri contratimpate sunt deja prezenti pe vechile piese.
Desi inca la inceput de zi, Death Angel este una dintre cele mai bune prezente ale festivalului. Interpretarea e tonica, miscarea scenica o sustine, iar omogenitatea marturiseste despre anii lungi de exercitiu. Sunetul curat pune in evidenta varietatea pieselor, lipsa oricarei monotonii si virtuozitatea tehnica, astfel incat, dupa aproape o ora, te intrebi cand a inceput si cand s-a terminat.
De cand am fost aici prima data, in 2009, Sacred Reich au schimbat scena din cortul Rock Hard cu aceeasi Mainstage 02, dar prezenta trupei e aceeasi ca acum 3 ani: nesofisticata, directa si de foarte mare impact.
Din pacate insa, putinele ore dormite isi spun cuvantul, asa ca dupa ce ascult bucuros vesnicul „imn” „Independent”, ma ia un somn binefacator sprijinit de zona unde se afla mixerul, din care ma trezesc abia la final, cand, in cinstea lui Tony Iommi, Phil Rind si compania canta „War Pigs”: una dintre cele mai exacte reproduceri ale piesei originale, cu un plus de duritate, dar ingloband elementele traditiei metal pe care o crea acum multi ani Black Sabbath. Sper ca data viitoare sa fiu mai odihnit cand voi vedea Sacred Reich.
Si daca ziua a inceput cu thrash, pentru o vreme o tine tot asa, pentru ca pe aceeasi scena principala urca de data aceasta un nume care – scuzati cliseul – nu mai are nevoie de nicio prezentare: Exodus.
Ceea ce se aude in continuare e un zid de sunet si un thrash interpretat dupa toate regulile. Riff-uri rapide, tobe furibunde, voce care imbina tipatul cu rudimente de melodie. Atitudinea lui Rob Dukes ii da uneori aerul de adolescent intarziat (intarziat bine!), dar prestatia scenica e ireprosabila. Si la piese ca „And Then There Were None” sau „Piranha”, ce sa faci decat sa te agiti cat poti. Moshpit-ul nu se lasa asteptat mai mult de doua-trei masuri, incurajat permanent de artileria de pe scena. Raman surprins insa cand, cautandu-l cu privirea pe Gary Holt, nu dau de el. Se pare ca a ramas sa termine concertele de vara cu Slayer, desi Exodus este trupa lui de baza, Holt fiind, alaturi de Tom Hunting, singurul membru ramas din perioada de aur si in momentul de fata compozitorul a peste 90% din muzica trupei. In tot cazul, Rick Hunolt, alt chitarist din vremurile vechi, ii tine locul live si o face foarte bine. Cat despre Tom Hunting, ei bine se pare ca si-a revenit total dupa problemele de sanatate pe care le-a avut acum cativa ani, pentru ca bate ca un adevarat maestru-inventator al thrash-ului. Nu lipsesc nici piese de la inceputurile inceputurilor, ca „Bonded by Blood”, iar cand Rob Dukes cere formarea unui „wall of death”, raspunsul e instantaneu. In mai putin de o ora, Exodus matura tot ce ii sta in cale. In concert trupa are uneori o forta mai mare chiar decat pe inregistrari, deci totul ramane o experienta memorabila, mai ales cand Mark Osegueda de la Death Angel urca pe scena pentru a le da colegilor sai o voce de ajutor.
Abia apucam sa ne dezmeticim cand pe scena alaturata il vedem, alaturi de colegii sai instrumentisti, pe unul dintre cei mai buni solisti vocali metal-rock, care insa dupa cativa ani de succes cu trupa sa de debut nu a reusit niciodata sa apara pe un album la deplina masura a potentialului sau extraordinar: Sebastian Bach.
Si spectacolul incepe in forta, cu „Slave to the Grind” si un Bach agitat, cu voce intacta si o pofta de scena care-l face sa se agite, sa dea din cap si sa roteasca microfonul la capatul unui cablu pe care ni-l dorim suficient de solid incat sa nu-i puna in pericol instrumentistii. Si ca infatisare si ca forma vocala, fostul frontman Skid Row se prezinta ca in zilele bune, iar anii care au trecut peste el nu se simt pentru cei din fata scenei. Cu cateva cuvinte rostite in franceza – mai multe decat obisnuitele „salut” si „merci” – Sebastian Bach cucereste definitiv publicul, caruia ii serveste imediat piesa-titlu a celui mai recent album al sau, prea comercialul „Kicking and Screaming”. Totusi, piesele cele mai gustate raman cele din perioada Skid Row, asezonate pe ici pe colo cu cate o mostra din cele doua albume solo. Foarte comunicativ, Bach transforma „American Metalhead” in „Français Metalhead”, iar grupul sau de instrumentisti alesi pe spranceana, impinsi de la spate de bateristul Bobby Jarzombek, creeaza un suport exploziv pentru vocea versatila care trece de la urlete thrashy la accentele de blues de pe „18 and Life”. In fata mea, un grup de rockeri francezi din vechea garda danseaza si canta entuziasmat – desi niciunul nu pare a stapani foarte bine limba engleza – cand o noua balada umple atmosfera: „I Remember You”. Si pentru cei care nu au uitat inceputurile acestui solist vocal, „Youth Gone Wild” e cireasa de pe tort a unui concert parca prea scurt dintr-o cariera parca prea ezitanta a lui Sebastian Bach, fara indoiala una dintre marile voci ale festivalului si ale genului.
Nu pot spune ca ma astept la ceva senzational din partea Edguy, mai ales dupa Sebastian Bach, care mi-a captat toata atentia si entuziasmul.
Prin urmare, concertul nemtilor nu ma dezamageste, chiar daca este mediocru – nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu destula energie revarsata spre public si inapoi, dar fara ceva care sa-l faca remarcabil. Asa cum o spune si imaginea de pe fundal, Edguy isi promoveaza ultimul produs, „Age of the Joker”, dovada fiind aproape jumatate de spectacol: „Nobodyâ’s Hero”, „The Arcane Guild”, „Rock of Cashel” si „Robin Hood”, aceasta din urma poate cea mai apreciata de public. Fiind axati in special pe albumele de data recenta, celor de la Edguy le lipsesc in cea mai mare parte elementele simfonice, bombastice, specifice power metal-ului care i-a facut cunoscuti in perioada „Vain Glory Opera”, singura reminiscenta fiind „Tears of a Mandrake”. In rest – melanj de hard rock si heavy metal, atitudine de joker (in sensul bun) a solistului Tobias Sammet (Avantasia) si o cantare „de vara”, apreciata de cei ramasi in fata scenelor mari.
Ar fi pentru mine a treia oara cand vad Within Temptation si cu gandul amintirilor frumoase de acum cativa ani ma pregatesc pentru un spectacol macar la fel de incantator, chiar daca mult mai scurt. Ei bine, asteptari zadarnice, caci olandezii sunt blazati si fara chef, cu exceptia frumoasei soliste Sharon den Adel. Aceasta alearga, sare, isi arunca pletele in toate partile si canta cu daruire (uneori mai mult decat o tine suflul), dar parca nu-i de ajuns intr-o trupa si astfel impresia de lipsa de coeziune devine tot mai acuta. Este posibil ca reprezentatia sa fie influentata de ora inca plina de lumina si caldura, in care reflectoarele de scena nu-i pun in valoare pe protagonisti, dar si de calitatea ultimei aparitii discografice, in opinia mea extrem de slaba (aceasta dupa ce nici anteriorul album, lansat cu patru ani inainte, n-a fost o revelatie deosebita).
Problema este ca nici piesele vechi, „clasice” („Ice Queen”, „Angels”, „See Who I Am”), nici hiturile mai recente („Our Solemn Hour”, „What Have You Done”) nu percuteaza si lasa senzatia de „hai sa ne facem treaba si s-o stergem”. Exceptie sunt, recunosc, „Stand My Ground” si „Mother Earth” – dar daca nici aceste piese n-ar iesi in evidenta, intregul concert ar fi un fiasco; oricum, cu un recital compromis de „The Unforgiving” (sapte piese plus intro), despre Within Temptation nu pot spune decat ca a fost dezamagirea serii pentru mine.
Oboseala incepe sa se insinueze parsiv in membrele puse sa se miste de colo-colo toata ziua. Mintea mai rezista, dar trupul cere o pauza. La intrarea in Valley, unde tocmai canta YOB, ma las pe pamant, langa un gard, si ascult notele lungi, tobele sabbath-iene si vocea ce se lamenteaza. Altadata voi urmari cu siguranta aceasta trupa, azi e doar un pretext sa-mi odihnesc oasele.
Dupa o vreme, o iau agale spre mica zona circulara din dreapta cortului. Ma uit la lume si adulmec fumul de pe la restaurantele improvizate in aer liber. In marea aceasta de costumatii care de care mai interesante sau mai dubioase, mi se pare uneori ca arat ca un corporatist, in ciuda tricoului meu cu Napalm Death. Dar farmecul situatiei e ca nimanui nu-i pasa cum arati, nimeni nu se opreste sa se holbeze la tine, decat eventual pentru a studia un detaliu interesant izvorat din imaginatia lasata sa isi faca de cap. La intrarea in Valley, cu un fel de sort traditional si un corn care ajunge de la brau pana in pamant, strajuieste un viking. Mai devreme am vazut un fel de calugar franciscan, cu haina alba si lunga, pana jos, si o cruce mare de lemn la gat. Unii sunt doar in pantaloni scurti, in timp ce niste fete afiseaza o dantelarie sofisticata si neglijenta in acelasi timp, dublata de machiajul negru caracteristic pentru stilul „goth”. O mare de oameni se multumeste cu blugi, tricouri negre si eventual niscai tatuaje. Iar in fata mea, la coada la WC, un tip imbracat de parca tocmai a iesit de la munca de birou imi spune zambind ca a venit sa vada Unsane si ma aplauda indelung cand afla ca am batut drumul din Romania pentru festival. Trec printre oameni grabiti in diferite directii si altii care dorm nestingheriti pe jos, ma strecor printre cozile la mancare, ii vad cu coada ochiului pe cei asezati la mese la terasa si ajung inapoi de unde plecasem, in Valley. Urmeaza o noua ora de doom. In program, Saint Vitus.
In fata scenei e inghesuiala mare si tot cortul se umple de lume pentru a-i vedea pe veteranii genului, condusi de chitaristul Dave Chandler, un hippie ratacit in secolul XXI, cu plete gri, bandana si o barba cat toate zilele. Solistul vocal Wino, un fel de Lemmy american, apare ultimul pe scena, intampinat de strigate de aprobare si distractia poate incepe. Muzica Saint Vitus este un doom bazic, caracterizat de o monotonie apasatoare a riff-urilor din cateva note, care au insa potentialul de a ramane gravate in memorie. Liniile vocale sunt simple si puncteaza versurile in zgomotul chitarelor acordate jos. Dupa cateva secvente de pe noul album, „Lillie: F-65”, se trece si la piese clasice. Fanii dau din cap multumiti si deasupra multimii pluteste cate un spectator ridicat pe brate. Daca basistul Mark Adams este cat se poate de static, punctul principal de atractie il reprezinta Dave Chandler, cel care rupe monotonia prin solo-urile lui, mostra de atonalism ce evolueaza catre pasaje inteligibile pentru a evada apoi in improvizatii psihedelice. Stilul acesta de a canta da muzicii un aer foarte „retro”, te trimite rapid in anii â’70 sau chiar â’60, in timp ce meditatiile de pe piese ca „Let Them Fall” si „The Bleeding Ground” lasa loc frunzei de canabis, proiectata pe ecran in timp ce din boxe rasuna „Electric Lady”. Se fac si vreo doua tentative de moshpit – paradoxale pentru o muzica atat de lenta. Tot Dave Chandler este cele care vorbeste si intre piese, Scott „Wino” Weinrich abia apucand sa mai puncteze din cand in cand. Raspunzand asteptarii fanilor celor mai fideli, concertul se incheie cu „Born Too Late”, pe care Chandler o ia razna (muzical), coboara langa public si se lanseaza intr-un solo interminabil unde, pe langa pana, foloseste pentru a actiona corzile limba, capul unuia dintre membrii echipei tehnice, apoi trupurile fanilor din primele randuri. Cateva cuvinte marturisesc despre legatura intre trupa si public – „voi sunteti Saint Vitus”, spune Chandler – si astfel ia sfarsit inca un concert pe care ma bucur ca nu l-am ratat.
Pentru cei care sar peste Saint Vitus si Enslaved, la Mainstage 02 urmeaza una dintre senzatiile serii si ale festivalului – trupa la care asteptarile sunt ridicate, atat datorita unui album nou de senzatie, „Unto the Locust”, cat si prin prisma primului concert in care am admirat, tot la Hellfest, forta fenomenului Machine Head.
Iar realitatea vrea sa fie la inaltimea acestor asteptari, caci Rob Flynn si compania lovesc de la inceput cu „I Am Hell (Sonata in C#)”, iar masinaria thrash incepe sa macine – violent cu „Old”, irepresibil cu „Imperium”, dominator cu „Beautiful Morning”. Si tocmai au fost trecute in revista trei albume excelente, care le-au castigat americanilor mii de fani („Burn My Eyes”, „Through the Ashes of Empires”, respectiv „The Blackening”), inainte ca trupa sa se intoarca la groove-ul contagios de pe ultimul: „Locust”. Si intr-adevar este invazie de crowd-surferi, moshpit-uri, headbangeri, caci nimeni nu poate scapa de starea transmisa de Machine Head. Publicul este efectiv dinamitat, iar spectacolul total. Ca o paranteza, cand am ajuns vineri dimineata si vedeam cum campingul este umplut de hoardele de rockeri, ne veneau in minte iar si iar versurile piesei – „Down they come/ the swarm of locusts/ (…) Feast of souls/ consume the harvest”. Agresivitatea concentrata in „Aesthetics of Hate”, mesajul direct din „Darkness Within”, atmosfera grea din „This Is the End” si revolta din „Halo” intregesc universul live al unui Machine Head dezlantuit. Riff-uri demente, solo-uri impecabile, bas groovy si tobe metronomice, forta comunicativa si public frenetic, toate imbracate intr-un sunet ireprosabil – simti ca te-a pocnit un zid in plina figura si apoi te-a strivit un tanc? Ghici ce, tocmai asta s-a intamplat! Ziua a doua de Hellfest nu s-a incheiat, dar imi vine greu sa cred ca cele doua trupe pe care le voi mai vedea imi vor schimba parerea ca Machine Head ramane pentru mine concertul serii. Unul demn de numele festivalului, incheiat cu strigatul de nereprimat de pe „Davidian”: Let freedom ring with a shotgun blast!
La Temple, de la 22.50, suntem intampinati de o doza de black-metal progresiv ce poarta marca Enslaved. Norvegienii au o prestatie foarte apreciata si reusesc, cu cele doar opt piese ce incap intr-o ora, sa cucereasca publicul extrem si extrem de pretentios. De la „Ethica Odini”, pana la „Giants”, avem o redare fidela a acelui black plin de elemente melodioase, pasaje de folk norvegian si aventuri progresive de pe albumele trupei. Prestatia live este un pic statica, ramane doar redarea excelenta a compozitiilor, careia parca i-ar mai trebui un graunte de sare – pe care genul il permite – pentru a face concertul memorabil. Marea surpriza vine cand Grutle Kjellson intreaba publicul daca vrea sa asculte ceva vechi si apoi anunta ca urmeaza o piesa compusa acum vreo… 40 de ani. Dovada a varietatii preferintelor publicului, toata lumea intelege repede ca e vorba despre Led Zeppelin, iar „Immigrant Song”, una dintre primele piese care au introdus in circuitul rock versuri influentate de mitologia nordica, ne este servita in varianta Enslaved, cu vocea de black a lui Kjellson dublata de cea melodioasa a claviaturistului Herbrand Larsen. Una peste alta, un recital care merita vazut.
Nu fac decat sa-mi schimb pozitia corpului si directia privirii, caci la cinci minute dupa Enslaved, pe cealalta scena din acelasi cort urca unii dintre inventatorii acelui sunet care a ajuns sa fie numit death-metal suedez: Entombed. Si ca orice inventator care se respecta, Entombed a stiut totdeauna sa (se) reinventeze, asa ca pe scena avem parte de acea combinatie intre death-metal-ul feroce, dar nu lipsit de melodie, si ritmul balansat de rockâ’nâ’roll. E suficient sa auzi „Revel in Flesh” ca sa stii ca unul dintre semnele distinctive ale acestei trupe ramane in continuare solistul Lars-Goran Petrov. Mai batran, ceva mai gras si mai chel, suedezul si-a pastrat acel timbru mai sonor decat cel clasic de death-metal, cu un rudiment de blues („wolverine blues”, fireste) care domina muzica acestei trupe. Oamenilor le place sa fie pe scena, au trecut de perioada in care datul din cap si privirile incruntate erau singurele permise intr-un concert si rad, se misca si canta de rup. „When In Sodom” ne infatiseaza fata de azi a suedezilor, dar una dintre piesele cele mai asteptate este cea care incheie concertul, „Left Hand Path”, cu chitara luand locul clapei pe tema binecunoscuta tuturor fanilor. O doza de deathâ’nâ’roll tonic si excelent cantat si o dovada ca batranii mai au multe de spus.
Teoretic concertul Guns Nâ’Roses trebuia sa inceapa la 23.20, astfel incat urma sa vedem doar ultima ora, odata ce optasem pentru recitalul Entombed. Practic… chiar asa se intampla. Axl este punctual, la minut, asa ca in jurul orei 1, cand ne mutam in fata scenei principale, a epuizat deja piesele noi si o parte din hituri si a ajuns la „Sweet Child Oâ’Mine”, cu acel moment in care a cazut pe scena, incident relatat de presa cu mult mai mare interes decat concertul propriu-zis.
Ca de obicei, as spune… Numai ca acest concert merita o multime de superlative. Primul este legat de sunet, care va ramane pana la sfarsit cel mai bun din tot festivalul. Fiecare instrument se aude clar – si nu sunt putine – totul e dozat cu mare stiinta, se disting armoniile si fiecare nota din solo-uri. Iar Axl, desi un pic ragusit, reuseste sa faca fata cu brio unui recital obositor, cu nu mai putin de 23 de piese, daca scadem momentele solistice sau cele in care vocea este facuta de altii. Poti lua lucrurile in doua feluri: daca insisti sa plangi pe ramasitele vechii componente, vei fi permanent dezamagit. Daca insa ai rabdare sa ridici ochii spre scena, vei vedea o productie excelenta a unei trupe vii si cu multe de spus. Guns Nâ’Roses din 2012 n-o fi Guns Nâ’Roses din 1995, dar e o trupa mare care merge mai departe. Dupa cateva pasaje instrumentale si improvizatii ce includ „Another Brick in the Wall, Part 2”, se trece direct la „November Rain”. Publicul, foarte numeros, parte din el venit special pentru acest concert, danseaza si canta. Pianul lui Axl e sustinut de chitarele lui DJ Ashba si Ron „Bumblefoot” Thal, care are de altfel si un moment in care canta cu vocea o piesa a propriei sale trupe, Bumblefoot, anume „Glad To Be Here”. Scena e mare, ca un vechi salon de western, artistii pestriti, dar unul si unul. Asa ca „Donâ’t Cry” si „Knockinâ’ On Heavenâ’s Door” au intepreti pe masura, la cea din urma cantand, ca de obicei si publicul. Pana si oamenii care pleaca spre corturi sau spre bar o fac fredonand piesele ce rasuna de pe scena. Artificiile sunt doar artificii, muzica ramane in prim plan. Iar „Nightrain” pare sa incheie o seara prea scurta – cel putin pentru mine – pana cand la bis primim si portia indispensabila de „Paradise City”. Guns Nâ’Roses e o trupa care are poate motive pentru a fi antipatizata, iar Axl o fi arogant, dar e coordonatorul unui grup mare care scrie si canta un rockâ’nâ’roll de clasa. Si pana la urma asta ramane: cantecele, muzica.
Va vorbisem deunazi despre lozinca scandata mereu la corturi: „LibĂ©rez lâ’apĂ©ro!” Aperitivul trebuie luat in sensul de bautura alcoolica ce se consuma inainte de masa. Si ce inseamna sa-l eliberezi? Pai, dupa ceva reflectie, ne dam seama ca nu inseamna nimic. O dusca merge din cand in cand, libertatea e ceva frumos, asa ca o asemenea lozinca devine universala tocmai pentru ca poate insemna orice si nimic. Iar cand e strigata toata noaptea si o parte din zi, amuzanta si enervanta deopotriva, devine simbol al festivalului. Probabil nu v-am lamurit, dar nici nu e cazul. E doar o mostra de Hellfest, iar noi mai avem o zi in fata.
Text: Paul „Slayer” Grigoriu / Diana Grigoriu (Edguy, Within Temptation, Machine Head)
Foto: Diana Grigoriu
O ampla galerie foto se poate viziona AICI.
Lasă un comentariu