Scriam, acum ceva vreme, ca pentru cei care au un ochi atent la piata editoriala, este un moment ideal pentru a-si face o biblioteca la un pret acceptabil. Tot felul de aparitii in diverse formate si contexte il imbie pe iubitorul de literatura. In ultimii ani, acelasi lucru se intampla si cu melomanii. Diferenta este ca aici preturile nu sunt totdeauna foarte atragatoare, dar cu un efort – uneori considerabil – poti vedea cam orice mai e de vazut. Nu-mi place sa revin mereu la povestea cu „istoria rock-ului”, insa e imbucurator ca, dintre artistii care mai traiesc, toti par a se hotari sa treaca macar odata si pe la noi. Si asa ajungem la… Iron Butterfly.
Stim deja reteta Hard Rock Cafe. Nu foarte multa lume – de data aceasta mai putina decat la Nazareth -, ceva inghesuiala la bar, semiobscuritate si o scena pregatita pentru rock. In deschidere facem cunostinta cu Raygun Rebels, trupa germana ce adopta o atitudine de rockâ’nâ’roll extrem spre glam, cu un sound din aceeasi categorie, fara a aduce nimic original. Elementele retetei sunt dozate cu acuratete: look rebel, versuri despre fete, masini si bautura, multa agitatie si riff-uri agresive, melodioase si cu tenta de blues. Suna bine, dar nu e cine stie ce.
E muzica perfecta pentru o seara in club, totusi nu ti-ai cumpara CD-ul. Solistul Danny Raygun incearca sa obtina timbrul acela melodios si un pic ragusit, dar lipsa de experienta il face sa cante adesea sub ton, lipsindu-i flexibilitatea si variatia. Chitaristul Dom Raygun se intrece in solo-uri plangacioase, cu ceva slide, tipice genului. Una peste alta, nu-i rau. Cu piese bluesy, cu nelipsita balada („Goodbye”) sau cu titluri simpatice de tipul „Financial Distress Blues”, germanii sunt ideali pentru a incalzi atmosfera, cu piese mai vechi sau de pe noul album „Bring Me Home”.
Oameni buni, daca vi s-a parut ca la Nazareth ati vazut niste bunici rockâ’nâ’roll, trebuia sa veniti la Iron Butterfly. Lee Dorman (bas, voce) inainteaza anevoie spre centrul scenei, sustinut de cineva, si se urca pe un scaun pe care va sta tot concertul. In spatele tobelor, Ron Bushy il face – vorba unui prieten – pe Charlie Watts de la Rolling Stones sa para tinerel. Ceilalti membri nici nu mai conteaza, pentru ca te intrebi ce vor putea sa faca acesti doi batrani – altceva decat sa depuna eforturi pentru a ramane in viata pana la sfarsitul serii. Dupa o scurta asteptare incepe insa muzica. Si sala se umple de sunet. E rock pur, psihedelic dar foarte echilibrat din punctul de vedere al compozitiei. Clapa creeaza o perdea sonora sub care se insinueaza linia bazica si dinamica in acelasi timp a sectiei ritmice si melodia chitarei. Iar Lee Dorman chiar canta mici fragmente si chiar mai are ceva vibrato in voce. E muzica rock pe care o stim cu totii si totusi atat de speciala. In pauza Lee Dorman isi intra in rolul de bunic: spune povesti. Despre inceputurile trupei si dificultatile financiare prin care treceau membrii ei, despre cum unul dintre ei a primit de lucru la o pizzerie si astfel a putut continua sa faca muzica, despre cum patronul pizzeriei, pe care toata lumea il iubea, a fost ucis de o masina pe Sunset Boulevard. E introducerea pentru „In the Time of Our Lives”. O poveste muzicala, pe care vocea lui Dorman se imbina cu cele ale lui Charlie Marinkovich (chitara) si Martin Gerschwitz (voce), intr-o suprapunere de o acuratete uimitoare, in timp ce ultimul isi asuma si rolul de vocal principal. Toba si basul merg impreuna, hipnotice, clapa descrie peisaje onirice, iar chitara da acea tenta de hard rock care a devenit marca trupei.
Seara va fi plina de povesti. In anii de inceput, spune Dorman, erau unele sali de club unde era suficient sa tragi odata aer in piept ca sa fii drogat. Si totusi, nu drogurile au tinut trupa in viata. Dupa patruzeci si doi de ani, „multe beri si multe fete care au facut cunostinta cu noi”, Dorman si Bushy sunt inca aici pentru a depune marturie despre o perioada tumultuoasa din istoria lumii si a muzicii. „Veniti mai aproape”, sunt indemnati putinii spectatori, ce se tineau la o distanta respectuoasa de scena. „Easy Rider” ne prezinta latura mai hard rock a grupului, insa bottleneck-ul plimbat pe chitara mentine sentimentul blues si aminteste pe undeva de The Doors. Daca Lee Dorman e imobil din motive obiective, mai tinerii sai colegi de la clape si chitara se misca pe scena cat pot, improvizeaza lungi pasaje si par excelent integrati intr-o poveste care a inceput pentru ei acum mai putin de zece ani. „Butterfly Blue” este un blues psihedelic cu mare potential improvizatoric, o mica sinteza a unui gen muzical care se hraneste din radacinile muzicii negre si adauga toate noile descoperiri ale unor artisti pentru care progresiile armonice, ruperile de ritm si melodia dezvoltatoare sunt instrumente de creatie la ordinea zilei.
Dupa alte povesti si cantece, seara se termina – evident! – cu In-A-Gadda-Da-Vida, pe care muzicienii de pe scena isi dau toata masura talentului. Varianta din Bucuresti are – dupa cronometrul unui alt prieten – nu mai putin de 23 de minute. Pe tema simpla si repetitiva, incadrata de partea vocala arhicunoscuta, e loc de cladit castele de nisip. Charlie Marinkovich pleaca prin sala cu solo-ul, trece printre spectatori, ii canta cateva note maestrului Alex Revenco la masa, vine spre barmanii care dau din cap in ritm si se urca pe bar, unde sta o vreme, pana sa revina pe scena. Ron Bushy ramane la un moment dat singur, pentru o parte solistica de aproximativ sapte minute. Nicio secunda nu e virtuozitate gratuita sau demonstratie de viteza. Bushy canta cu adevarat la tobe, creeaza o structura muzicala coerenta si da un plus de viata piesei. La un moment dat nici nu mai stii exact pe unde esti, pana cand basul reia tema, insotit la putin timp de voce. Daca la toate acestea adaugam si ca in introducerea piesei Martin Gerschwitz ne-a incantat cu o varianta – ce-i drept cam extravertita – din „Toccata si fuga in re minor” de Johann Sebastian Bach, vom avea imaginea completa a unui demers muzical fara granite, adica exact ce s-a dorit explozia artistica din anii saizeci si saptezeci.
Iron Butterfly se indreapta, in mod natural, spre sfarsitul carierei. Insa pe langa lectia de muzica pe care o preda trupelor de astazi, multe prea inchistate in retete si ingradiri stilistice nefiresti, acest grup – care n-a mai scos un album de peste 30 de ani, iar in anii optzeci a fost readus pentru putin timp in atentia publica de o preluare „iconoclasta” semnata Slayer – are inca forta sa umple o sala tacuta de forta sunetului muzical. Vi se pare simplu? Incercati!
(Paul "Slayer" Grigoriu)
O galerie foto de la acest concert se poate accesa AICI.
Lasă un comentariu