Jethro Tull/20.06.2014, Sala Palatului, Bucuresti

278 vizualizări

Nici nu mai contează dacă vorbim despre Ian Anderson sau JethroTull. În contextul actual, când istoria s-a umplut de muzica această aflată într-o evidentă continuitate, pe scena Sălii Palatului contează doar ea. O artă a sunetului jucăușă și rafinată, iconoclastă și smerită, rock clasicizat și clasic pe aripi de rock. Și un eveniment remarcabil.

Nimic nu pare să ne spună că we are „Living in thePast”. Aproape nimic… Pentru că, după obiceiul stricat al vremii de a începe cu răul, trebuie să spunem și noi ce a observat multă lume: vocea nu-l mai ține pe Ian Anderson. E un glas îmbătrânit care amintește doar prin timbru de melodiile altcândva cântate ușor, azi mai mult îngânate. Dar asta e tot.

Adică arta lui Ian Anderson e cu atât mai izbutită cu cât după doar câteva clipe ansamblul te face să uiți această mică defecțiune de detaliu. Piciorul e la locul lui – în aer – iar flautul, flautul acela, Doamne!, cât de măiestrit revarsă sunete de toate felurile. Până la „MotherGoose” suntem trecuți prin toate stările create vreodată de o trupă aparte și totuși atât de integrată în fenomenul unui rock căruia unii, din lipsă de altceva, i-au spus progresiv, dar care e pur și simplu muzica de poveste a Britaniei ce a purtat, într-una dintre ipostazele ei, numele JethroTull.

Grupul de acompaniament e și el excepțional, basistul David Goodier contribuie și la partea vocală, însă esențiale sunt mersurile paralele, polifoniile, pasajele antifonice și solo-urile pe care le construiesc ca într-un migălos și baroc edificiu maestrul Anderson și claviaturistul John O’Hara.

Sala e cufundată în întuneric, scena mică și nedecorată amintește mai degrabă de un teatru, dar ajută la crearea unei atmosfere intime, potențată de sunetul remarcabil – claritate, volum, echilibru. Uite că se poate să asculți muzica zilelor noastre și fără să ți se descompună timpanele.

„Doggerland” și „EntertheUninvited”, de pe recentul „HomoErraticus”, merg în aceeași direcție, iar interpretarea live se umple și de pasaje improvizate, care fac farmecul flautistului neobosit. Iar prima parte se încheie cu un „Bourée” în mi minor, prelucrat după marele Johann Sebastian Bach. Migăloasa construcție polifonică se țese cu flautul, basul și clapa în prim plan, chitara asigură un suport armonic elementar, iar particularitatea interpretării este trecerea lină dintr-un registru într-altul, capacitatea lui Anderson de a evolua fără stridențe dinspre solemn spre ironic și, în cele din urmă, buf.

Și dacă ați căutat vreodată un manifest, el se rezumă la câteva vorbe simple: (you are never) „Too Old ToRock’n’Roll (ifyou’re) Too Young To Die” – una dintre cele mai plutitoare, diafane și în același timp recognoscibile piese JethroTull, deși, paradoxal, e una dintre puținele fără flaut. Și seara continuă cu „thebest”… sau cel puțin o parte, pentru că mai toată creația andersoniană intră la „thebest”. Ei bine, omulețul e neschimbat în privința jocului scenic. Se mișcă de colo-colo, dirijează când cu mâinile, când cu tot corpul, se ridică pe vârfuri la câte o notă înaltă pe care nu o mai poate atinge, trece în recitativ și vorbește laconic dar politicos, cu un umor insinuant, ca orice englez ce se respectă. Și, din când în când, pe peretele din stânga i se proiectează umbra, parcă tot mișcată, sporind efectul teatral și imortalizând omul, artistul, alături de opera lui.

Aflăm câte ceva și despre temerea domnului Anderson în fața instrumentalizării credinței (el e un pic deist, un pic panteist, un pic sceptic, dar mereu ironic – această din urmă însușire nefiindu-le de prisos nici credincioșilor, pentru a deosebi cu discernământ și umor inima credinței de formele încremenite și moarte) cu „MyGod”, apoi apogeul e vestit de tema inconfundabilă „Aqualung”, cântec prelungit și iar prelungit prin spumegătoare și măiestre improvizații.

Da, Ian Anderson are în continuare un adevărat „Locomotive Breath” și orice reprezentație e o încântare. Regretul pentru vocea care și-a dovedit evanescența se îmbină cu speranța că flautul acesta fermecat și fermecător va mai răsuna mulți ani de acum încolo, poate și pe meleagurile noastre. Aplauzele prelungite și entuziaste ale sălii sunt doar o confirmare a iubirii din care se naște orice artă adevărată.

Fotografii de la eveniment AICI!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*