Dupa aproape trei ani, veteranii de la NAZARETH se intorc in Romania, de data aceasta pentru un concert in Hard Rock Cafe din Bucuresti. Toata lumea a auzit de ei. Trupa e inconturnabila atunci cand vorbesti despre istoria rockului, dar astazi nu mai sunt multi care sa-ti poata spune mare lucru despre ea. La 65 de ani, cat au Dan McCafferty (voce) si Pete Agnew (bas), scotienii sunt in plina forma, iar noul lor album, „Big Dogz” confirma faptul ca muzica penduland intre hard si blues in jurul vocii de bautor de whisky sensibil nu a imbatranit niciun pic.
Hard Rock Cafe din Bucuresti e un loc frumos decorat, cu o acustica buna, preturi infioratoare si un timp de asteptare la bar care l-ar scoate din sarite si pe cel mai rabdator client. Cu toate acestea locul se umple repejor si lumea isi pastreaza buna dispozitie, mai ales datorita muzicii. Deschizatori de drum sunt, ca si ultima data cand Nazareth a poposit la Bucuresti, vechile noastre cunostinte de la Trooper. Concertul Trooper in sine s-ar incadra in parametrii obisnuiti, cu cateva hituri mai vechi si o piesa noua, daca la mijloc nu s-ar intercala momentul cu adevarat surprinzator al serii: Blaze Bayley.
Prezenta inlocuitorului pe termen scurt al lui Bruce Dickinson de la jumatatea anilor nouazeci fusese deja anuntata, insa, spre bucuria multora, Blaze, chel si mai gras decat acum cincisprezece ani, chiar urca pe scena. Alaturi de noii lui prieteni de la Trooper se dezlantuie pe „Man On the Edge” – hitul albumului „The X Factor” si una dintre primele piese scrise de Bayley pentru Maiden – si apoi pe „Fear of the Dark”, o piesa pe care a cantat-o in mai toate concertele cat a fost alaturi de Steve Harris si compania. Vocea este un pic mai dogita decat in perioada Maiden, si-a pierdut din flexibilitate, nu insa si din tehnica ce-l face pe Blaze Bayley sa depaseasca bine dificultatile, in ciuda unui ambitus mai restrans decat altadata. De fapt, de la inceput mi-a fost greu sa inteleg de ce Maiden au luat in locul unui tenor cu veleitati de opereta, Bruce Dickinson, un bariton ca Blaze Bayley. Dar asta e treaba altora. Noi ne bucuram de energia degajata pe scena de britanic si de un „Man On the Edge” pe care nu l-am mai auzit live… de prin 1996.
Scotienii urca pe scena dupa o intarziere zdravana, pe care putini o observa insa, ocupati cum sunt sa isi croiasca drum pana la bar dupa o bere sau un suc. Daca la Trooper sunetul a fost ideal – clar si nu prea tare – la Nazareth volumul creste un pic prea mult, dar claritatea se mentine. Este un cliseu sa spui despre cineva ca nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar in cazul de fata expresia se aplica: e suficient ca Pete Agnew sa urce pe scena, cu o expresie in care se citeste pofta de cantec si de sunet amplificat, ca sa stii la ce sa te astepti. Chitara mai tanarului Jimmy Murrison plange scuturata de pedala wah-wah, Lee Agnew, fiul batranelului de la bas, loveste tobele, iar McCafferty face tot restul, intr-un registru inalt in care se amesteca rock, blues, country, folk, sentiment, zambet si un gat de whisky.
Desi o buna parte din public nu intelege ce spune solistul cu accent scotian, indemnul la romantism („you are romantics, donâ’t fucking lie”) e perceput cum trebuie si, dupa cateva doze de hard rock, prima balada, „Dream On”, isi face locul in setlist. Urmeaza aproape o ora si jumatate in care, in ciuda volumului, atmosfera este una de petrecere rock intima. E uimitor cum il tine vocea pe McCafferty care, desi uneori sufla din greu la sfarsitul unei piese, nu da rateuri, nu falseaza si, mai important, nu pierde nimic din expresivitate. Publicul raspunde cu entuziasm la entuziasmul de pe scena si se naste o comunicare ce anuleaza distanta si asa mica dintre trupa si oamenii din fata ei. De la „This Monthâ’s Messiah” pana la „When Jesus Comes to Save the World Again” legatura expresiva e neintrerupta. Piesa din urma, un blues clasic, cu textul usor satiric la adresa predicatorilor apocaliptici ce bat la usile caselor, este marturie a fortei expresive pe care Nazareth o pastreaza si pe noul album, „Big Dogz”.
Din melodie in melodie, trecand, inevitabil, prin „Hair of the Dog”, primul hit important al scotienilor, concertul inainteaza spre sfarsit. Bisul aduce, pentru inimile sensibile, si cover-ul „Love Hurts”, despre care aproape nimeni nu mai stie astazi ca a fost compus si inregistrat pentru prima data de un oarecare Boudleaux Bryant.
Sentimentul cu care ramai dupa o asemenea seara este unul cat se poate de reconfortant. In fata asaltului de materiale promotionale care sufoca incetul cu incetul muzica propriu-zisa, un grup veteran a carui singura preocupare e sa cante cat mai bine si sa-si respecte identitatea nu poate sa aduca decat bucurie. Asa ca – desi nu e vreo revelatie muzicala, nici o megaproductie – daca auziti vreodata ca Nazareth trece pe la voi prin oras, dasi fuga si luati-va bilete.
(Text: Paul "Slayer" Grigoriu, Foto: Diana Grigoriu)
Lasă un comentariu