November To Dismember Ziua 1 / 28.11.2014, Fusion Arena, Bucuresti

228 vizualizări

Se ştie deja, trecerea dintre noiembrie şi decembrie este un moment de referinţă pentru metal-ul extrem din România şi November To Dismember umple cu decibeli şi anul acesta Fusion Arena, ce-i drept un pic adaptată nevoilor unui asemenea festival. Astfel, latura în care la ediţia precedentă era standul de materiale promoţionale a fost închisă, din câte am înţeles pentru a permite o mai bună încălzire a sălii. Iar progresul e evident. Unde anul trecut ne-au clănţănit dinţii, de data aceasta temperatura este cât se poate de suportabilă. Maratonul de „traforaje” este în schimb întârziat zdravăn, în special pentru că două trupe au avut probleme şi au dispărut undeva pe drum. Ungurii de la Deathstruck şi-au reprogramat recitalul pentru a doua zi, în timp ce despre italienii Stigmhate nimeni nu ştia nimic până destul de târziu în noapte.

Trecem însă peste toate acestea şi ne bucurăm că prima trupă va beneficia datorită decalării orei de un public mai numeros decât cel prezent la faţa locului la ora 17.30. Trebuie remarcat că nimeni nu a trebuit să-şi scurteze recitalul şi că timpul a fost uşor-uşor recuperat. Pe scena mărginită de două torţe şi în centrul căreia se află un microfon ornat cu tot felul de cranii de animale domestice – sau nu – urcă timişorenii de la Nocturn. Unii dintre membri au ceva experienţă în domeniul extrem, însă pentru bucureşteni trupa în sine este o noutate. Şi una foarte plăcută, putem spune. Black metal-ul cu pasaje atmosferice este abordat într-o manieră matură şi, fără a schimba din temelii reperele genului, are o mare calitate: se bazează pe armonii, pe chitare care evadează din insistenţa exclusivă pe power chords şi descriu progresii clare de acorduri, care dau adâncime şi expresivitate pieselor. Nici toba nu aglomerează această muzică foarte bine echilibrată, cu piese scurte, lipsite de orice balast inutil. Atmosfera este întunecată şi destul de tipică pentru gen, însă melodia şi armonia sunt bine stăpânite de aceşti muzicieni al căror proiect are, la o primă audiţie, un potenţial enorm.

Cu totul alt registru expresiv propune Rise of Tyrants, o tânără trupă italiană care tocmai şi-a lansat anul acesta albumul de debut, „Trauma”. În mare putem vorbi despre o primă explozie de energie death-metal. Fără a ieşi cu nimic în evidenţă, muzicienii se remarcă prin coeziunea excelentă de pe scenă. Deşi riff-urile sunt brutale şi înghesuite, răzbate mereu din compoziţii acel simţ foarte special al italienilor pentru melodie. Cu alte cuvinte, death-metal, dar cu ansamble melodice ample uşor de identificat şi reţinut, într-o manieră care, în termenii muzicali clasici se numeşte „cantabile”. Toate aceste lucruri pozitive dispar însă adesea sub pânza vocală. Muzica Rise of Tyrants este pur şi simplu sufocată de o voce care nu pare să se oprească niciodată şi care aduce prea des acele monotone şi deja mult prea uzate accente de screaming în stilul core.

Un grup mic dar inimos de fani se strânge în faţa scenei imediat cum îşi dă seama că, din cauza schimbărilor de ordine, urmează Bloodway. Gaşca lui Costin Chioreanu, Mihai Andrei şi Alex Ghiţă (Para) şi-a făcut deja un nume în underground-ul românesc. Şi poate partea cea mai îmbucurătoare este că admiratorii fideli deja nu se mai cunosc cu toţii între ei. Iar pe parcursul recitalului li se alătură şi noi „adepţi” (mulţi!) cuceriţi de demersul sincer şi în acelaşi timp adânc al bucureştenilor. Muzica Bloodway ilustrează trăiri personale, „note, stări, zile”, pentru a cita dintr-un mare contemporan, într-o imagine de ansamblu în care durerea, salturile imaginaţiei şi adogmatismul se îmbină organic. În plus, coeziunea celor care creează această viziune artistică se vede şi pe scenă. Basistul Mihai Andrei trăieşte fiecare notă, iar pe Costin Chioreanu îl ştim deja, cu ochii închişi în faţa microfonului. Ceea ce poate însă nu se vede – dar spune multe, credeţi-mă pe cuvânt – este faptul că, într-o perioadă în care de multe ori instrumentiştii habar n-au despre ce cântă colegii lor vocali, bateristul Bloodway poate fi surprins în repetate rânduri cântând pentru el versurile pieselor. Versuri pe care, trebuie remarcat, le ştie deja şi o parte din public. Altfel, recitalul ne prezintă tot EP-ul de debut, „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon”, plus două piese noi, dintre care ultima neprevăzută dar cerută insistent – Bloodway are parte şi de un bis permis de timpul recuperat în desfăşurarea serii.

Belgienii de la Dehuman sunt băieţi simpatici – au adus materiale promoţionale, împart generoşi abţibilduri („lipeşte-l la toaletă”, îmi spune râzând un membru al trupei), au făcut şi 15 tricouri ediţie specială November To Dismember. Altfel însă, muzica lor este, pentru a parafraza un cap de afiş, „death… the boring way”. În afară de unele inflexiuni ale vocii care amintesc vag de unul dintre avatarurile Pestilence, nu reţin nimic din prezentarea albumului „Black Throne of All Creation”. Este aceeaşi muzică pe care am mai ascultat-o de sute de ori şi calitatea instrumentiştilor nici măcar nu mai contează, atâta timp cât compoziţiile sunt încă o repetare a unor tehnici golite de orice conţinut.

Unul dintre lucrurile cu adevărat admirabile făcute de organizatorii acestui festival este invitarea unor trupe care abia au făcut primii paşi. Amestecul dintre nume consacrate ale genului (genurilor) şi debutanţi este o excelentă oportunitate pentru trupe să se afirme şi pentru spectatorii interesaţi să urmărească artiştii promiţători din faza lor de creştere. Asemenea nou-veniţi pe scena metal sunt suedezii de la Wormwood, pe care nu-i veţi găsi nici pe inconturnabilul Encyclopedia Metallum. (Daţi totuşi de ei pe Facebook, la facebook.com/wormwoodswe). În ceea ce mă priveşte, sunt o surpriză plăcută şi reconfortantă. Şi asta mai ales pentru un anumit contrast greu de găsit în zilele noastre. Aparenţele înşeală – pe scenă apar nişte indivizi cu corpse paint cât cuprinde, dar prima notă disonantă este dată de basistul Borka. Slab ca un ţâr, băiatul este plin de „sânge” pe bustul gol, are lentile de contact albe ca vopseaua, dar o freză care aminteşte de o variantă ceva mai punk a lui Jason Donovan (dacă nu ştiţi cine-i ăsta n-aţi pierdut nimic, dar daţi o căutare pe Google Images şi veţi vedea la ce mă refer). Simplă lipsă a simţului ridicolului? Nu, pentru că de la primele note devine clar – băieţii ăştia nu se iau foarte tare în serios. Şi dacă în rock asta ar trebuie să fie definitoriu, ei bine, în black metal e de-a dreptul o raritate. Wormwood nu cântă tocmai black pur însă, ci un stil pe care l-au definit ca black’n’roll: adică ritmat, nu foarte pretenţios dar variat, cu o chitară ritmică tipică şi alta care desenează permanent pasaje melodioase şi – oroare! – nu ezită să meargă uneori şi pe un registru cel puţin… bluesy, ca să nu zic cu influenţe baladeşti. Wormwood n-a rupt norii, dar a demonstrat că te poţi simţi bine chiar cu ţipete black-metal în repertoriu. Aşa că vă recomand să-i urmăriţi pe suedezi şi mărturisesc că-i prefer oricând unor… (nu scriu nume, că iar îmi iau fulgere virtuale în cap, nu că m-aş teme de ele), care se cred supremii vestitori ai întunericului, dar n-au prea învăţat cum stă treaba cu instrumentele.

Se pare că pe malul celălalt al Prutului metal-ul brutal e la mare preţ, iar Abnormyndeffect este deja un nume consacrat într-ale grind-ului basarabean. Cu simţul umorului bine dezvoltat, băieţii ne lovesc cu un set de „manele – grind de la Moldova” ucigătoare, pline de ruperi bruşte de ritm, contratimpi şi sincope, toate sub semnul brutalităţii supreme. Este o muzică foarte tehnică, balansată – spre deosebire de ce fac alţi confraţi grindcorişti – cu un bas ce izbeşte cu furie până şi ţărmuri funk şi nu se sfieşte să biciuiască urechea cu nişte slap viguros. Doar expresia mi se pare un pic prea uniformă, în aşa măsură încât toată iscusinţa tehnică rămâne la un moment dat irelevantă pentru că peisajul sonor e mereu asemănător. Însă pentru adepţii genului Abnormyndeffect e fără îndoială un deliciu, lucru confirmat şi de primul moshpit mai sănătos al serii. De urmărit şi de ascultat la rece.

Sala este deja destul de plină – cel puţin în măsura aşteptărilor pentru un asemenea eveniment totuşi nu chiar accesibil tuturor urechilor – şi standurile de tricouri, CD-uri, etc. au parte de o clientelă destul de solidă. Parcă anul trecut oferta era mai bogată, însă aşteptăm a doua zi pentru a ne lămuri pe deplin. La capitolul „cadru de desfăşurare”, trebuie precizat că echipa lui Andrei Irode este la înălţime, dar nici publicul nu-i creează mari probleme. Oamenii îşi văd de muzică şi / sau de băuturi, se discută, se fac fotografii, se leagă prietenii sau se ţopăie (cu ceva încercări de stage diving sprijinite constructiv de aceeaşi echipă de la Black Hawk). Poate că singurul dezavantaj este lipsa oricărui produs cu vag iz alimentar de la bar – în trecut erau niscai arahide, anul acesta însă, în condiţiile în care stai chiar 8-9 ore, cam trebuie să vii cu pachetul de acasă ca să nu leşini de foame. Toaletele în schimb nu mai arată ca după război, ceea ce înseamnă că rockerul autohton s-a mai maturizat şi înţelege avantajele unei micţiuni în condiţii civilizate.

Rolul de a încălzi lumea pentru capul de afiş al primei seri le revine nemţilor de la Casus. Ei bine, dacă vreţi să convingeţi pe cineva că toate prejudecăţile artistice privind death-metal-ul sunt adevărate, n-aveţi decât să-i arătaţi această trupă. „Mult” este adjectivul care descrie cel mai bine muzica germanilor aflaţi şi ei cât de cât la început de drum, cu un demo şi un EP la activ: multe note, multe tobe, multă grohăială (doi vocali care fac, în mare, fix acelaşi lucru, ca să nu deruteze prea tare lumea), mulţi muşchi. Rezultatul? Prost. După jumătate de piesă e clar cum va suna tot recitalul. Repet însă, Casus e la început de drum, şi cum calităţi tehnice ar exista, nu e timpul pierdut pentru a investi mai mult în latura compoziţională.

Numeroasele şicane legale şi scandalul de telenovelă nu înşeală pe nimeni: chit că nu-i are în componenţă pe doi dintre membrii mai vechi, trupa care încheie seara sub numele Schirenc este Pungent Stench. De altfel sus-numitul Martin Schirenc, mai cunoscut sub pseudonimul Don Cochino, şi-a păstrat intact simţul umorului şi ne anunţă că deşi el şi colegii lui sunt altă trupă, vor cânta numai piese Pungent Stench. Şi încă dintre cele clasice, cum ne convingem destul de repede. Pentru că austriecii au fost în România când încă se înţelegeau bine, dar de „For God Your Soul… for Me Your Flesh” avem parte abia acum pentru prima dată. E o încântare să asculţi această muzică brutală cântată cu o chitară cu aspect şi sunet cât se poate de clasice, dublată de un bas atât de distorsionat încât nu ştii dacă-i death-metal sau blues primitiv. De fapt riff-urile thrashy sunt doar o „garnitură” la Pungent Stench, această trupă care, printre peisaje macabre şi invitaţii la „Sputter Supper” ne aminteşte că toată această muzică e de fapt… rock’n’roll. Solo-uri pentatonice pline de culoare, ritmuri săltăreţe şi tobe balansate şi aerisite, iată care este esenţa îmbrăcată de growl-ul sonor şi de câteva riff-uri tocate în ritm de thrash clasic. „Pungent Stench! Pungent Stench!” scandează fanii entuziaşti, iar de pe scenă li se răspunde: „Nu ştiu despre ce vorbiţi. Noi suntem altă trupă, dar al doilea chitarist n-a putut să vină, de aceea suntem obligaţi să cântăm doar piese Pungent Stench.” Demersul e dublat şi de aspectul celor doi colaboratori ai domnului Schirenc, basistul D. Staubsauger („aspirator”, în traducere) şi bateristul Mike G. Mayhem, amândoi cu favoriţi care-i fac să semene cu varianta supraponderală a lui Elvis sau cu vreun instrumentist din anii ’50 – şi, da, repet, rădăcinile din acea perioadă sunt audibile la fiecare notă. Moshpit-ul e dezlănţuit şi, totuşi, şi unii dintre participanţi se mişcă în ritm în mijlocul haosului şi fac cu ochiul complice la slide-uri, bend-uri şi teme murdare şi agăţătoare. Pungent Stench – sau cum i-o spune – oferă festivalului November To Dismember avantajul unei deschideri care este singura salvare din limitarea sterilă între clişeele unui gen a cărui singură şansă de supravieţuire este – ca a oricărui demers artistic – creativitatea liberă.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*