Povestea lui Steve Vai

406 vizualizări
In culisele concertului de la Sala Palatului, Steve Vai asteapta presa. Relaxat, prietenos, dar transant in opinii, chitaristul da imaginea unui artist implinit. Deschis si fara ocolisuri, vorbeste despre albumul nou, despre depresiile trecutului si despre excelenta colaborare cu orchestra romana ce l-a acompaniat acum cativa ani. Si in legatura cu care are si niste planuri. Dar va las sa le descoperiti singuri.
 
Fiecare piesa pe care o compun are o poveste
 
„Eto historia sveta.” E in rusa. De ce ai ales limba rusa pentru a ilustra prima piesa de pe „The Story of Light”?
Versurile de pe „The Story of Light” sunt scrise in engleza in carticica CD-ului. Dar cand am compus piesa si apoi, ascultand-o, m-am gandit sa am o linie vocala cantata, pentru ca exista o melodie. Insa imi plac pasajele recitate si am vrut sa creez o atmosfera pentru cantec. Asa ca am facut acest lucru in engleza, insa nu suna cum trebuie. Si am cautat o limba care sa se potriveasca cu atmosfera pe care incercam sa o creez. Si m-am gandit la o multime de limbi. Daca asculti o limba, are o anumita dinamica a ei, un anumit ton. Daca te gandesti la japoneza, pe care am folosit-o in trecut, are foarte multe unghiuri.
 
…e tehnica.
Da, e tehnica. Iar germana are contururi foarte ascutite. Deci se potriveste pentru anumite lucruri. Italiana e muzicala, iar franceza e romantica. Dar rusa e o limba foarte frumoasa, dupa parerea mea. Are un echilibru intre romantism, parti dure si moi. Deci am incercat cu rusa. Si s-a potrivit perfect cu atmosfera.
 
Am citit ca „The Moon and I” nu trebuia, initial, sa fie pe acest album. Pare un cantec deosebit, are o tenta foarte personala. Ce il face special pentru tine?
De fiecare data cand intram in elementul nostru creativ, gravitam in jurul unei idei, in jurul unui lucru important pentru noi. Deci fiecare piesa pe care o compun, la fel ca in cazul multor artisti, are o poveste. Exista o imagine. Cand am facut „The Moon and I”, am inceput cu o proba de sunet, acum multi ani, la Atena, in Grecia. Cand am proba de sunet, primul lucru pe care il fac e sa incep pur si simplu sa cant si toata lumea se tine dupa mine. Nu stiu exact ce o sa facem. Dar o facem. Si cand eram la acea proba de sunet, am inceput sa cant aceste acorduri si imediat mi-am dat seama ca in spatele lor e o idee. Deci am explicat totul formatiei si am facut-o dintr-o incercare. Am sute de fragmente muzicale de acest fel si ascultandu-l pe acesta din nou, dupa mai multi ani, mi-am dat seama ca are ceva special, asa ca i-am dat o structura si am lucrat la ea. Versurile de la „The Moon and I” sunt foarte personale. Reflecta o experienta pe care am avut-o cand eram mai tanar. Aveam in jur de douazeci de ani si treceam printr-o perioada foarte dificila. Cred ca ai putea sa o privesti ca pe o depresie. Totul venea din minte. Dar aveam vise foarte amagitoare, euforice. Si in aceste vise, care erau foarte vii, parca pluteam in cosmos. Toate planetele si stelele erau foarte frumoase si se vedeau clar. Si am simtit acea stare de euforie si o usurare fata de tortura prin care treceam pe atunci in viata de zi cu zi. Deci „The Moon and I” este in principiu despre acele experiente euforice. Ca si cum as fi fost o parte a cosmosului in expansiune.
 
 
Un alt cantec de pe album pe care l-am perceput ca foarte intim e „No More Amsterdam”. Despre ce e vorba?
Toate cantecele de pe album descriu personaje si intamplari din povestea inceputa pe „Real Illusions”. Iar pe „No More Amsterdam” este vorba despre un tip care merge intr-un loc unde se afla o fantana in care se oglindeste. Cand te uiti in fantana, vezi anumite laturi ale tale, intr-un fel ca si cum te-ai holba mult timp intr-o oglinda. Incepi sa vezi lucruri despre tine, nu ai de ales. Nu multi oameni fac acest lucru. Deci… despre ce piesa vorbeam?
 
„No More Amsterdam”
(Rade) Am o memorie buna, dar scurta. Deci pe „No More Amsterdam”, tipul acela priveste in fantana si ajunge fata in fata cu ingerul lui pazitor, vocea sinelui sau superior. Si au o discutie. Si isi da seama ca ingerul a fost cu el in toata viata lui si a incercat sa-l indrume. Cand mi-a venit aceasta idee, am avut nevoie de o voce masculina si de una feminina. Si am scris primul vers… si m-am blocat. Si cand mi se intampla asta, ma gandesc ca universul imi spune ca trebuie sa fac altceva. Iar sotia mea mi-a spus: „De ce n-o suni pe Aimee? Aimee Man.” Pentru ca am fost coleg de facultate cu Aimee. Iar iubita mea din acea vreme – care acum imi e sotie – era cea mai buna prietena a lui Aimee. Deci de-a lungul anilor am avut muzica ei in casa si are ceva minunat. Ea e ca o poetesa. Si vocea ei e minunata, plina de incredere, dar vulnerabila. Si cand sotia mea mi-a sugerat sa o sun, mi-am spus: „In nici un caz, pe Aimee n-o sa o intereseze, muzica mea si a ei sunt foarte diferite”. Apoi insa m-am gandit ca, fiind o piesa foarte suava, poate o s-o intereseze. Asa ca i-am trimis-o si a interesat-o. I-am spus povestea si ce incercam sa fac, iar ea a scris toate versurile si a cantat cu mine. Se potriveste foarte bine cu povestea si a fost o colaborare minunata.
 
Fiecare clipa e un prilej de introspectie
 
Una dintre principalele trasaturi ale muzicii tale este caracterul introspectiv. Sunt foarte multi chitaristi care se dau un pic in spectacol, dar nu e cazul tau. Nu imi vine in minte nicio piesa de-ale tale in care pur si simplu sa incerci sa arati cat de bun esti. Stai insa foarte mult in studio si in turnee. Cand iti ramane vreme de introspectie?
Fiecare minut al fiecarei zile, fiecare clipa, fiecare moment e un prilej de introspectie, daca doresti sa vezi lucrurile astfel. Dar ma dau mult in spectacol. Imi plac multe lucruri diferite. Unele sunt foarte introspective, altele foarte amuzante, unele foarte simple, altele foarte complexe. Si ador sa cant la chitara si imi place sa o fac in toate felurile posibile. Toata viata am incercat sa aflu cate ceva despre toate aceste idei diferite. Cand exersezi mult, progresezi foarte mult tehnic. Si uneori ma dau in spectacol cu aceasta tehnica. Dar pentru mine, in ceea ce fac trebuie sa fie totdeauna un element care sa-mi sara in ochi si sa-mi spuna, „in regula, sunt bun, e suficient de bine”. Trebuie sa fie ceva un pic diferit. Trebuie sa fie ceva care ma zgandareste. Si e la fel pentru toata lumea, trebuie sa iti placa ceea ce faci. Chitara e un instrument infinit. Iar eu caut mereu moduri diferite de a ma exprima. Uneori o fac printr-o tehnica excelenta, alteori cu doar cateva note. Dar e ceva nesfarsit.
 
Nu-mi doresc sa formez un supergrup doar ca sa vand milioane de albume
 
Vazand toate aceste proiecte, cum ar fi Chickenfoot, al lui Joe Satriani, Black Country Communion, al lui Joe Bonamassa, te-ai gandit vreodata sa canti intr-o trupa, cu un solist vocal, o trupa care sa nu fie formatia lui Steve Vai, in care tu sa fii un simplu membru?
Da, si am facut mult timp acest lucru…
 
 
Stiu ca l-ai facut in trecut, dar te gandesti sa-l mai faci pe viitor? Un proiect?
Nu. Nu ma tenteaza, pentru ca atentia nu mi-a fost captata de nimic suficient de interesant. Primesc o multime de oferte de a fi in trupe cu muzicieni excelenti, dar de cele mai multe ori se spune „asta e stilul, o sa compunem piese in stilul asta ca sa vindem albume”. Si, vezi tu, n-am nevoie sa fac asta. Daca ar aparea oamenii potriviti si mi s-ar parea ca pot avea o contributie foarte interesanta, m-as implica total. Dar…
 
…nu s-a intamplat inca.
Nu s-a intamplat inca. Si chiar nu-mi doresc sa formez un supergrup doar ca sa vand milioane de albume.
 
Sa vorbim atunci despre super-spectacole. Te gandesti sa mai faci concerte in formula G3?
Da, sigur! G3 e o experienta foarte frumoasa. E o marca excelenta. Chiar inaintea acestui turneu, cu o saptamana inainte, am fost cu Joe (Satriani – n. n.) si Steve Morse in Europa. Si am cantat in Europa, in Rusia si Ucraina. Iar cu o luna inaintea acestui turneu am fost cu Joe in Australia. G3, atunci cand e momentul si toate stelele se aliniaza, e ceva minunat.
 
Esti cunoscut pentru un stil pe care termenul muzical italian il numeste cantabile. Si chiar partile ritmice sunt adesea in ritmul vorbirii. Daca Dumnezeu ti-ar spune, „Steve, o sa-ti dau posibilitatea sa spui o singura propozitie pe chitara, cu vorbire articulata”, care ar fi aceea?
Sunt foarte norocos ca Dumnezeu imi da aceasta posibilitate de fiecare data cand iau chitara in mana. Multe dintre melodiile mele au versuri care nu se aud. Uneori vezi ca le cant din gura in acelasi timp. Cantece ca „Whispering a Prayer” si „For the Love of God” sunt foarte personale si de aceea am ales sa nu scriu versurile.
 
Ultima data ai avut un concert foarte special in Romania, cu o orchestra. Ce amintiri pastrezi despre colaborarea cu muzicienii romani?
A fost atat de minunat… Vezi tu, orchestrele americane sunt foarte uzate. Sunt foarte rigide si e foarte dificil sa le faci sa-ti cante muzica. Dar tipii astia doi, italieni, Fabrizio Grossi si Patrick Scaballiero (?) – imi cer scuze ca i-am gresit numele – au organizat acel turneu cu orchestra romana. Si a fost pur si simplu minunat. De fapt, poate ca e un pic cam devreme ca sa spun acest lucru, dar incercam sa organizam un alt turneu cu acea orchestra in iunie 2013. Pentru ca a functionat foarte bine.
 
 
In acest moment, compui lucruri noi? Si, in general, compui in turneu?
Ei bine, da, trebuie sa o fac mai departe, pentru ca acest turneu cu „The Story of Light” m-a dus doua luni in America si doua luni in Europa. Nu e foarte mult, pentru ca vreau sa cant peste tot. Oriunde se poate. Dar din ianuarie va trebui sa fac o pauza de cinci luni pentru a compune o simfonie pentru un Festival Stravinski ce va avea loc in Olanda in mai 2013. Si compozitia consuma enorm de mult timp si este foarte intensa. Nu poti lasa nimic sa te distraga. Si va trebui sa lucrez 10-15 ore pe zi. Deci in acest timp voi compune acea lucrare, apoi vreau sa fac acel turneu cu orchestra romana – se numeste Evolution Orchestra –, iar in iulie vreau sa merg cu trupa mea rock in restul lumii. Vom merge in America de Sud, Mexic, China, Rusia, Africa, India, Dubai, Australia, Indonezia, Taiwan, Japonia, Hong-Kong. Spune tu un loc si voi merge acolo!
 
Mai ai timp pentru viata de familie? Pentru ca exista mereu aceasta tensiune intre turnee si a avea o familie.
Sa stii ca da, acum am timp. La inceputurile mele, cu acea activitate intensa de turneu alaturi de trupele rock cu care cantam, aveam copii care nu ma vedeau cat ar fi trebuit. La inceputul adolescentei lor m-am hotarat sa o las mai usor cu turneele. Este unul dintre motivele pentru care nu am mai cantat asa des. Acesta e primul meu turneu solo de sapte ani incoace. Sapte ani! Bucuria pe care am simtit-o cand ma trezeam dimineata, ii trezeam pe ei si le pregateam micul dejun si ii duceam cu masina la scoala a fost cea mai mare bucurie a mea. Dar acum sunt la facultate, sunt tineri adulti care-si cauta calea in lume, iar sotia mea vine cu mine in turneu. Va veni intr-o saptamana si va sta cu mine o perioada. Deci e frumos. Imi fac timp pentru viata de familie.
 
Esenta unui artist este exprimata in intreaga sa creatie
 
Ai vreo influenta asupra alegerii celor care canta in deschiderea concertelor tale, sau e doar o decizie a managementului? Tu ai ales-o pe Beverly McClellan?
Da. Eu fac aceste alegeri. Accept sugestii si discut mereu cu cei din management, pentru ca au urechi foarte bune. Dar dupa ce am vazut-o pe Beverly cantand – si nu are nicio legatura cu ce cant eu, nu e o mare chitarista la care oamenii sa se holbeze – mi-am dat seama ca e o cantareata extrem de inspirata. Are un dar pe care pur si simplu nu-l vezi prea des. Si chiar sunt de aceasta parere, o spun oficial. Pentru mine exista doar cativa oameni pe care atunci cand ii vad cantand ii simt ca fiind absolut conectati si daruiti. Iar ea canta doar la chitara acustica si voce, dar intelegi imediat. Iar cei din publicul meu sunt foarte atenti. Le plac lucrurile muzicale, le place sa fie stimulati la un nivel mai profund. De fapt, n-ar trebui sa spun mai profund. Le place sa fie stimulati la diferite niveluri. Si cand o vad pe Beverly, inteleg. „De aceea a ales-o Vai pentru turneul lui, pentru ca reprezinta o experienta minunata.”
 
Ultima intrebare se refera tot la albumul nou. Varianta reorchestrata a acelui cantec gospel, „John the Revelator”, este foarte interesanta. Cum ti-a venit ideea?
In faptul de a fi muzician si artist, cel mai mult imi place ca pot sa visezi cu ochii deschisi, iti poti imagina lucruri care te pot entuziasma. Eu, cand entuziasmul in privinta unei idei e coplesitor, nu am de ales, trebuie s-o fac si stiu ca o voi face. O parte a mea e foarte constienta de opinia publicului si foarte sensibila la ea. Toti artistii sunt asa. Vrei sa fii pe placul fanilor tai, vrei ca presei sa-i placa ce faci… Dar cand esti artist si iti vine o idee cu adevarat interesanta, este mai importanta decat orice. Deci cu „John the Revelator” m-as fi putut gandi, „oamenii nu vor intelege, e foarte diferit de ceea ce faci tu de obicei. Are gospel, are un cor alb si un cor negru si un vechi cantaret de blues. Lumea crede ca nu-ti place blues-ul”. Insa cand l-am auzit pe Blind Willie Johnson cantand „John the Revelator” mi-a sunat imediat in cap aceasta lucrare, ca o productie de pe Broadway. E complet peste ce te-ai putea astepta. Nu am urmarit niciun gen anume. Nu e cu adevarat blues. Oamenii spun, „o, deci te-ai apucat de blues”, iar eu imi spun, „Dumnezeule, nu au inteles!”
 
Nu e gospel…
Nu e gospel, nu e jazz, e doar felul in care imi imaginez eu un sentiment placut. Am folosit acel element care suna foarte gospel, aproape ca intr-o biserica de negri, apoi acel element foarte alb. „Book of the Seven Seals” si „John the Revelator” sunt o singura piesa. Si e acel element aspru… (Canta) „Who’s that writin’”. Si am auzit acest lucru ca pe un contrast minunat, intens. Pentru ca e o orchestratie care suna foarte bine. Deci ideea a devenit coplesitoare si toate temerile au disparut. Asa se intampla lucrurile. Si simt acest lucru despre orice. Cand mi-au venit ideile pentru „Velorum”, sau „Weeping China Doll”, sau „For the Love of God”, sau „Love Secrets”, sau pentru oricare dintre piesele de pe albumele mele… Poate nu pentru toate… La unele ma supun presiunii celorlalti si fac lucruri care stiu ca le vor placea unor anumiti fani. Nu-mi displac, dar nu reprezinta esenta a ceea ce sunt eu ca artist. Esenta unui artist este exprimata in intreaga sa creatie.
 
(Text: Paul „Slayer” Grigoriu, Foto: Dragos Cornea)
 
Cronica concertului de la Sala Palatului, Bucuresti, poate fi citita AICI.
O galerie foto de la Sala Palatului, Bucuresti, poate fi accesata AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*