Anul acesta, Sfânta Maria Mare găseşte Râşnovul parcă mai toropit de căldură ca oricând. Pe când credincioşii ies agale din biserici, încep să apară şi primele chipuri la Rockstadt, în marş forţat spre dozatoarele de bere sau spre umbrarul sub care organizatorii au îngrămădit baloţi de fân – una dintre cele mai bune idei posibile pe aşa o vreme vrăjmaşă.
E atât de cald încât pur şi simplu nu reuşesc să mă concentrez cum se cuvine la deschiderea zilei, asigurată de Them Frequencies. Bulgarii sunt exponenţi ai generaţiei „deranjate”, cea care a deschis urechile pe sonorităţi „core”, dar au înglobat în muzica lor o mulţime de elemente eterogene. Iar ritmul sacadat de hardcore lasă adesea locul unor pasaje ceva mai improvizatorice, cu nuanţe de blues. Este însă, repet, o impresie superficială. Rămâne să mă lămuresc cu prima ocazie ce e cu vecinii noştri, însă pot observa lesne că îşi au fanii lor, lucru vizibil după numărul destul de mare de tricouri amestecate prin mulţime.
Nu e nevoie decât de câteva secunde pentru ca interesul publicului să fie captat de Jinjer, mai bine zis de solista Tatiana Şmailiuc (folosesc intenţionat ortografia românizată, aşa cum se obişnuieşte la noi dintotdeauna cu numele din spaţiul slav). Fete care se pricep la growl s-au mai auzit, însă domnişoara de faţă cântă foarte bine şi clean, într-un stil ce aduce aminte, la nivel expresiv, de alde-Meredith Brooks. Dar aici vorbim despre metal pur şi dur, iar vocalizele agresive sunt cât se poate de masculine. În plus, prezenţa scenică e dominată de intensitate. Momentan nu se poate vorbi despre o mare originalitate, deşi loc ar fi. Însă atitudinea e cuceritoare, aşa că, în ciuda gradelor de afară, se ajunge şi la punerea în practică a unui clasic, mic, dar drăguţ wall of death.
Aud multă lume entuziasmată de Downfall of Gaia, aşa că-mi acordez şi eu aşteptările. De pe scenă încep curând să se reverse sonorităţi apăsătoare, iar cele două voci extreme suprapun pasaje ritmate cu răgete dezarticulate şi disperate. Piesele sunt lungi, lente, dar cât se poate de monocolore. Se citeşte uşor intenţia de a crea texturi sonore de tip post-rock, fragmente melodice care să iasă la iveală din masa de sunet, dar nu toată lumea e expertă, nu în fiecare zi e duminică, şi nu orice peltea se transformă în delicatesă. Obositor şi, în mare, inutil.
Tendinţa europeană de a crea trupe peste trupe de folk-metal (adesea cu adăugirea „pagan”) care sună, cu câteva excepţii remarcabile, la fel, fără pic de profunzime sau originalitate, le creează unora senzaţii neplăcute doar când aud de influenţe zise populare. Însă trebuie să ne ferim de confuzii. Muzica mare îşi trage de la începuturi seva din folclorul popoarelor, iar relativul eşec de public (cultivat, meloman) al tuturor experimentelor rupte de rădăcini, începând cu atonalismul celei de-a doua şcoli vieneze, se explică tocmai prin lipsa de raportare la o tradiţie. Caracterul nemuritor al unor momente muzicale de tipul „Odei bucuriei” ce încheie Simfonia a IX-a de Beethoven sau al „Corului sclavilor evrei” din opera „Nabucco” de Verdi se datorează şi mulajului lor pe structura cântecului popular. Am simţit nevoia acestei introduceri lungi şi poate un pic pretenţioase pentru că multă lume face asocieri greşite şi strâmbă din nas când aude de folclor în general şi mai ales de cel românesc – deh, „suntem cosmopoliţi, tot ce-i românesc e mizerabil, patriotismul e o prejudecată”, cunoaşteţi clişeele minţii contemporane şi ecourile goliciunii ei.
Dirty Shirt e o trupă care a avut o naştere oarecum grea, însă acum străluceşte pe discuri şi în concert. Valul de energie se simte de la prima piesă şi sunetul plin şi închegat vesteşte un prim moment de vârf al zilei. Reţeta nu-i deloc simplistă. Dirty Shirt e un rock băţos plin de influenţe folclorice. Însă nu vorbim nicidecum despre citate simpliste, ci despre integrarea într-un ansamblu cu sample-uri care dau sunetul aspru, armonizări proprii, chiar linii melodice modificate în aşa fel încât să păstreze caracterul dar să se muleze pe aportul original („Dulce-i vinu’”). Pe scenă combinaţia este pur şi simplu explozivă. De la jocul melodiei vocale de pe „Freak Show” la furia controlată de pe „Moneyocracy”, Dirty Shirt interacţionează cu un public frenetic. Chitarele cântă sacadat, basul armonizează virtuoz, prezenţa viorii este un plus. Şi, peste toate, Robi şi Rini sunt doi frontmani excepţionali, care ştiu să se joace cu publicul şi să-l implice în actul de creaţie într-un ritm de horă cu accente de protest. Cu excepţia unei replici cam nelalocul ei (legată de activităţi sexuale prestate de ziua de naştere, trimitere la Paraziţii), dialogul este viu şi spumos. Iar discursul politic (şi scandările ce-i urmează din public) sunt absolut fireşti pentru oricine a aruncat în viaţa lui o privire la istoria rock-ului şi la asocierea lui cu mişcările de protest. Pseudo-elitele strâmbă din nas, dar pariul este câştigat şi la acest nivel. Este suficient să vezi recitalul din această seară pentru a înţelege că folclorul poate sta la baza unui rock cât se poate de solid (remember Phoenix, fellas?) şi că Dirty Shirt este unul dintre cele mai organice şi mai autentice acte de creaţie din rock-ul românesc contemporan.
Şi dacă am ajuns la superlative, o ţinem tot aşa o vreme. Zecile de baloane de plajă albe şi negre cu logo-ul White Walls dau semnalul unui recital filmat al constănţenilor, început cu trilogia „The Lost Art of Chapeaugraphy”, un deliciu progresiv plin de balans, diversitate şi forţă. Efectul creat de baloanele aruncate şi răs-aruncate de public se potriveşte excelent cu imponderabilul muzicii, schimbări de ritm, măsuri mixte, armonii în progresie. Sunetul bun contribuie la claritatea unei muzici care nu are nevoie de epitete. King Crimson meets Between the Buried and Me, latura intelectuală fandează spre ludic, chiar şi cei mai îndârjiţi blackeri par fascinaţi. Şi totul rămâne cât se poate de ancorat în esenţa tare a rock-ului, cum dă mărturie, de pildă, riff-ul aproape black-sabbath-ian de pe „Loose Ends”. Poate publicul ar fi putut fi mai vocal, dar White Walls nu e o muzică uşor de procesat. Rafinat.
Căldura s-a domolit, vânzoleala e tot mai mare, iar undeva, în stânga scenei, câţiva prichindei bat voioşi mingea. Trupeţi din toate colţurile ţării şi din toate perioadele rock din România (mă rog, din 1990 încoace) schimbă impresii pe lângă cortul unde se află scena a doua, iar din grătare iese fum gros şi îmbietor. A sosit vremea pentru niscai black metal, aşa că Hoest, muzicianul aflat în spatele titulaturii Taake, urcă pe scenă alături de colegii de împrumut. Spre supriza mea, muzica nu îmi displace pe cât mă aşteptam. Cu poftă de cântat – da, surprinzător, aceşti blackeri „true cult” au şi aşa ceva – norvegienii ne lovesc cu un black cu accente de rock murdar şi reminiscenţe din Motörhead, tempo mediu şi trăire intensă. Mai câte un marş pe premier, mai un moment de cântare cu ochii închişi sub stratul de corpse paint şi lentilele groase, mai un gât din sticla de vin roşu, Hoest pare să semene mai mult cu Jim Morrison decât cu Dead. Taake e o muzică sinceră, întunericul, depresia şi satanismul sunt asumate, şi pastila se poate înghiţi chiar şi de către cei care nu sunt împătimiţi ai genului. Doar că, inevitabil, după o vreme totul devine monoton.
Tăuraş la proţap, iahnie de fasole, murături asortate (cu multă conopidă) şi, dacă ştii să le vorbeşti frumos, un strop de pălincuţă. Cam ăsta e meniul pe care îl propun prietenii de la „Regele ciolanului”, harnici bucătari la faţa locului. Şi pe cuvânt că mai degrabă îţi îmbii papilele gustative cu asemenea bunătăţi decât să pierzi timpul cu Marduk. Sunet confuz, lipsă de imaginaţie componistică, nimic din melodiile întunecate ale black-ului pur şi dur. Suedezii sunt una dintre trupele genului cele mai influenţate de thrash, însă şi aici este adoptată tocmai partea monotonă, cu accentul pe tocături de riff-uri cvasi-identice. Câte un moment inspirat se prelungeşte până la a ajunge redundant şi singurul lucru pe care îl putem spune în favoarea celor care tocmai au lansat noul album „Frontschwein” este că sunt închegaţi şi energici.
Repetaţi după mine: aggrotech! Aceasta e definiţia stilului practicat de Combichrist. Prezenţa americanilor cu lider norvegian la un festival de rock extrem se justifică prin agresivitatea acestei muzici împănate de industrial. Sunetul devine deodată mai clar şi mai sintetic, iar pe scenă de dezlănţuie un iad ritmat şi dansant, mecanizat, electronic, ilustrând ultimele consecinţe ale unui techno ce-şi găseşte locul în discotecile bântuite de culori şi arome sintetice. Ansamblul e perfect pus la punct, dezlănţuirea are un aer de punk, iar construcţia sonoră stridentă îi face pe cei de la Rammstein să pară un grup nevinovat de folkişti rătăciţi. Pot să spun că aveam de gând de ceva vreme să bifez această trupă, m-am lămurit, oamenii sunt profesionişti pe felie, dar prea lipsiţi de trăire umană pentru gustul meu.
Momentul Combichrist este urmat de un foc de artificii, spre marea şi surprinzătoarea bucurie a unui câine comunitar simpatic rătăcit prin zona festivalului, care aleargă vesel, dă din coadă şi latră la fiecare bubuitură, între două mângâieri. Dar adevăratele artificii abia urmează.
„Ca în tinereţea noastră, Paul”, îmi şopteşte cineva când chitarele lui Anders Björler şi Martin Larsson dau tonul recitalului At the Gates. Şi mă întreb: cum, nu mai suntem tineri? Despre noi nu ştiu ce să spun, dar muzica acestor suedezi sună la fel de proaspătă ca acum douăzeci de ani. Îmbinarea de riff-uri death-metal şi melodii care bat în doom, aerul când foarte modern, când cu o vagă tentă neoclasică şi acea voce disperată şi inconfundabilă umplu noaptea râşnoveană. Deşi toate elementele genului sunt reunite, personal, At the Gates mi se pare una dintre trupele cele mai aparte şi îmi e greu să-i găsesc puncte comune cu cei care pasămite ar alcătui „scena Gothenburg”. Un vechi articol de prin 1995 despre suedezi se numea „Dostoievski şi moartea”, şi în acest tip de trăiri abisale i-aş încadra şi eu. La „Terminal Spirit Disease” invitat este Costin Chioreanu, cel care a realizat coperta ultimului album At the Gates, trupă de care îl leagă amintiri şi trăiri intense. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă, îmi vine să plâng când văd că microfonul îi joacă feste lui Costin tocmai în acest moment, care ar trebui să fie de maximă împlinire pentru el. Ba vocea se aude întrerupt, ba lasă loc unui pârâit, lucru remediat abia spre finalul piesei. Se cere o reeditare a momentului. Altfel, cu o energie nestăvilită, muzica mai veche şi cea de pe ultimul album, „At War With Reality” (cu minunăţii de tipul „Heroes and Tombs”) îşi spune povestea în uralele mulţimii. Comunicarea e directă şi nesofisticată, toată lumea iubeşte death-metal-ul, şi uite aşa trece încă un moment de vârf al festivalului. Mi-aş fi dorit mult şi „With Fear I Kiss the Burning Darkness”, dar nu poţi să le ai pe toate.
Şi aşa se termină „felul principal”. Rockstadt Extreme Fest a reunit şi de data aceasta nume din toate categoriile şi a creat mediul unei întâlniri rock de calitate. Se cer rezolvate nişte probleme de infrastructură (oamenii de pază, de pildă, au fost foarte binevoitori şi conştiincioşi, dar par un pic depăşiţi de situaţie. Şi, slavă Domnului, există incidente majore, care cred că în aceste condiţii ar fi fost destul de greu de controlat.), dar, per total, festivalul merită să existe în continuare şi a dovedit-o şi în 2015.
Notă personală: În jur de ora 4 dimineaţa am trăit un moment excelent pe scenă alături de Abigail. Aş descrie fără complexe recitalul, dar să spunem că, în contextul dat, nu ar fi 100% deontologic. Aşa că îi las pe alţii, dar îmi manifest bucuria de a fi cântat cu o formaţie devenită cu anii etalon în underground-ul românesc. Poate şi cu mărunta mea contribuţie. Thumbs up, Răzvan Alexandru and co.
Lasă un comentariu