Este evident, la anul cap de afiş la Rockstadt Extreme Fest ar trebui să fie W.A.S.P. Nu de alta, dar la câte viespi bântuie turbate de căldură şi intră prin pahare, corturi, băuturi şi ochi, una în plus nici măcar n-ar fi ieşită din comun. Dacă adăugăm şi căldura la acest peisaj entomologic, nu putem să nu ne facem griji atunci când un cuplu muşcat de buze merge la punctul de prim ajutor şi află că „nu lucrăm decât după 12”. Ce-i drept, concertele încep mai târziu, dar de vreme ce zona festivalului este deschisă, se cheamă că toată infrastructura trebuie să funcţioneze. Din fericire nimeni nu are probleme majore. La ambulanţă lucrurile funcţionează de altfel la fel de lent, dovadă că un om riscă să-şi dea obştescul sfârşit la cetate, în timp ce operatoarea pune întrebări profunde la telefon. Dar asta nu e treaba noastră, care ne întoarcem la festivalul unde pe scenă urcă prima trupă.
Scars of a Story din Cluj încearcă din greu să pună în mişcare lumea amorţită de soarele necruţător. Muzicienii fac tot ce pot. Se cântă cu vigoare un metalcore antrenant, cu melodii frumoase pe alocuri, dar în mare destul de comun. Cu un nume aşa de simpatic, cred că merită făcut un efort pentru a ieşi din masa trupelor asemănătoare. Până una-alta, ni se dă doar semnalul că a început o nouă zi de sonorităţi mai mult sau mai puţin extreme.
Şi de aici trecem direct la sânge şi death-metal. Ruşii de la Tacit Fury şi-au însuşit bine lecţia brutală predată de Cannibal Corpse şi, odată cu prezentarea ultimului lor album, „A Social Berserker”, aruncă peste public cu riff-uri brutale, uneori atonale, tobe când foarte rapide, când lente şi apăsătoare şi un univers estetic violent, lipsit de milă, de un naturalism crud şi asumat. Fără a fi din cale afară de originali (un titlu ca „Lacerated, Strangled, Impaled” parcă aduce aminte de… alţii), Enoth şi compania au o prestaţie solidă, parcă mai în forţă decât pe album. Şi îşi încheie scurtul recital cu un „Raining Blood” care are darul de a scoate până şi câţiva dintre leneşii care dormitează la umbră în moshpit.
Pe lângă ostilităţile de pe scena mare, în pauze în cortul mic se desfăşoară o serie de baterişti, sub titulatura Drum Stage. Iar spre dimineaţă cântă şi câteva trupe, pentru cine mai rezistă până la acele ore mici. Ideea este lăudabilă, mai ales când ai ocazia să auzi nume consacrate, ca Adi Tăbăcaru, alături de tineri ca Flavius Hosu, noul baterist Phoenix, al cărui recital pe fundal de piese clasice este de apreciat şi lăudat. Mai prost – şi ş spune, mai incorect – este când pe scena mare urcă The Thirteenth Sun, cu ale sale sonorităţi atmosferice şi, de la un punct încolo, este bruiată de tobele lovite cu furie la nişte zeci de metri distanţă. Şi nu sunt singurele victime, nici cei de la At the Gates nu vor fi scutiţi.
Când membrii unor trupe mai degrabă extreme se reunesc într-un proiect atmosferic (folosesc termenul în lipsă de altul mai bun, deşi aria acoperită e cât se poate de variată), iese la iveală potenţialul de interiorizare a unei muzici ce pare altfel (eronat) îndreptată exclusiv spre o comunicare directă şi prea puţin profundă. Ca admirator, de pildă, al Code Red, nu mă miră câtuşi de puţin că Septimiu Hârşan şi ai lui sunt capabili şi de altceva. Pentru acest început de după-amiaza, plutirea pe aripi de visare prpusă de The Thirteenth Sun este cât se poate de potrivită. O invitaţie la visare şi risipire în muzică, expresivă şi articulată, deşi uneori parcă prea repetitivă şi de aceea, nu deplin convingătoare. Afinităţile cu genurile muzicale extreme reies şi din prezenţa lui Edmond Karban (de altfel, producătorul trupei) pe una dintre piese, şi din încântarea cu care mulţi purtători de tricouri cu Moonspell, Immortal sau Mayhem se lasă cuceriţi de această poezie sonoră.
Vulture Industries, o trupă căreia, deşi norvegiană, i-am descoperit încă de prima dată când am văzut-o în concert, la Alba Iulia, un umor foarte britanic, nu este pentru prima dată în România. Însă spectacolul de la Rockstadt Extreme Fest 2015 se anunţă unul foarte special, sub titulatura „The Babylon Spiral Show”. Este o îmbinare de muzică, arte vizuale şi un strop de teatru grotesc, rod al colaborării cu artistul multilateral Costin Chioreanu. Şi, într-adevăr, decorurile (cu trimiteri evidente la albumul „The Tower”) şi scurtele intermezzi cu sus-amintitul artist in diferite roluri, în interacţiune în special cu solistul Bjǿrnar Nilsen, adaugă o dimensiune superioară teatrală unei muzici care oricum are construcţie dramatică. Publicul este şi el implicat în acest joc ce face recitalul, altfel foarte dens – şi cu un punct culminant la „Blood Don’t Eliogabalus” – să pară prea scurt. O prestaţie remarcabilă, umbrită doar de un sunet confuz, din care adesea vocea iese sufocată, iar liniile nu-şi dezvăluie întreaga amploare.
Sar peste Suicidal Angels, cu thrash-ul lor ca la carte şi apuc, mânat de treburi, să mai sondez împrejurimile. Restaurantele din preajmă gem de lume, chioşcurile sunt şi ele foare solicitate, dar vânzarea nu merge deloc rău nici în incinta festivalului. Restaurantul improvizat „Regele ciolanului” e la mare căutare, iar berile curg cu aceeaşi intensitate ca vinul roşu şi chiar limonada. Mutarea intrării în incintă nu este, pe de altă parte, mişcarea cea mai inspirată: o bună bucată de drum nu beneficiază de trotuar, iar în înghesuiala de maşini, generată de cei veniţi la festival, dar şi de valurile de turişti, poate duce la situaţii cel puţin delicate.
Metal extrem din Australia… hmm. Şi totuşi nici că se poate trupă mai potrivită pentru a ne pregăti de Enslaved decât Ne Obliviscaris. Îmbinarea de vocalize extreme şi cânt clasic, blastbeat şi vioară de coloratură romantică, totul pe un ritm balansat şi cu susţinerea unui basist excelent (Brendan „Cygnus” Brown) aduce din ce în ce mai multă lume în faţa scenei. Cântecele sunt lungi, cu structuri narative, aer de progresiv şi agresivitate black metal. Ethosul este însă cu siguranţă unul mai puţin războinic, ritmurile în medie mai apropiate de rock-ul clasic. Figura solistului vocal Xenoyr, nu lipsită de un anumit şarm aproape… latino, contribuie şi ea la o imagine de ansamblu eclectică şi de forţă expresivă.
Şi iată că încet-încet am ajuns la unul dintre cele mai aşteptate momente ale serii. Acum câţiva ani, când au venit pentru prima dată în România, norvegienii veterani de la Enslaved au postat pe pagina lor de pe o reţea de socializare că au avut parte de cel mai bun concert din carieră. Aşa că aşteptările sunt mari şi de data aceasta, de o parte şi de alta a scenei. Şi, per total, recitalul e o reuşită. Cu piese variate, dintre care nu lipsesc excelenta „Death in the Eyes of Dawn” sau „As Fire Swept Clean the Earth”, Enslaved îşi desfăşoara întreaga gamă de posibilităţi expresive. Agresivitatea, meditaţia sau imnurile luptătoare îşi au toate locul. Dar totul este sabotat de un sunet confuz, care nu lasă tehnica instrumentală sau valenţele interpretative să se audă la adevăratul lor potenţial. Bănuiesc că la începuturile scenei black-metal din Norvegia, membrii trupei vor fi avut – vrând, nevrând – de multe ori parte de confuzia sonoră care, în viziunea unor iniţiatori, făcea parte din ethos-ul genului. Dar astăzi, fără îndoială, această muzică merită altceva.
Întunericul s-a lăsat peste poiană şi pădurea din împrejurimi. Mulţimea se mişcă precum o fiinţă mare şi dezechilibrată. Unii au în ochi luciri de alcool, alţii oboseală, alţii încă găsesc resurse de energie. Însă când peste toţi se revarsă „A Werewolf Masquerade”, nu puţini sunt cei la care se vede un licăr de lacrimă nostalgică. Moonspell ne duce înapoi cu douăzeci de ani, „when it all started” şi când mulţi dintre cei care se apropie de patruzeci de ani încă mai erau copleşiţi de farmecul adolescenţei. Pentru că „the vintage set” înseamnă că avem parte de întreg albumul „Wolfheart”. Entuziasmul e general, netulburat nici măcar de faptul că Fernando Ribeiro nu este în cea mai bună formă vocală (la „Trebaruna” acest lucru se aude destul de clar, cu finalurile de frază „sufocate” şi lipsa clarităţii timbrale). Dar comunicarea artişti-public e deosebită şi evocatoare de vremuri trecute. Suntem la o petrecere de familie, cu o trupă de underground căreia i se profilează un viitor strălucit, dar care acum nu are decât aproape două albume şi un grup de fani fideli. Se bate din palme pe ritmuri portugheze – de fapt, în fond, cât se poate de latine – , se cântă „la-la-la” pelerina deschisă sub forma de aripi de liliac ne arată că suntem cu adevărat în cel mai bun loc unde se poate cânta „Vampiria”. Toată lumea cântă „Alma Mater”, iar când trecem spre „Irreligious”, aerul se umple de o atmosferă de „Opium”, „Awaken” are parte de un solo absolut minunat şi, previzibil dar nu mai puţin îmbucurător, recitalul se încheie cu „Full Moon Madness”.
Pentru mulţi, după Moonspell nu mai este nevoie de nimic. Cu toate acestea, în ciuda vânzolelii spre şi dinspre corturi, publicul rămâne numeros şi pentru ultimul act, dintr-un cu totul alt registru. De la romantism portughez întunecat, la hardcore new-yorkez încrâncenat: Biohazard. Şi cei mai sceptici dintre cei prezenţi sau cei care regretă absenţa lui Evan Seinfeld sunt cuceriţi din prima de energia şi valul compact de sunet şi ritm care se revarsă peste ei dinspre Billy Graziadei şi compania. Spaţiul din faţa scenei se transformă într-un val pe care navighează în derivă barca de crowd surfing, se ţopăie ca în Brooklyn şi se scandează ca peste tot. Bobby Hambel este un chitarist cât se poate de exact, cel care adaugă heavy-metal peste reţeta hardcore, simplă dar de impact. Până şi în backstage se sare pe ritm, mai ales când răsună vreunul dintre vechile hituri, gen „Tales from the Hard Side”, inconturnabil pentru cei care urmăreau în anii 1990 emisiunile de metal de pe MTV. Contrastul cu trupele dinainte este cam mare, dar bucuria de a cânta – şi furia! – sunt molipsitoare. Biohazard este o muzică fără pretenţii, directă şi, sigur, uşor simplistă, rezultat al unei etici proletare revoltate. Însă chiar şi pentru cei care nu ascultă acasă acest gen, recitalul din această seară arată consecvenţa între integritatea promovată în versuri şi execuţia live, fără compromis. Recitalul stoarce Rockstadt de energie, iar pentru noi urmează somnul, în ciuda unor promisiuni cel puţin interesante la scena din cort. Însă mai avem o zi lungă înainte.
Lasă un comentariu