
Vremea rece se lasa parca dinadins pentru a testa rezistenta publicului pe care il asteapta un sezon de toamna concertistic foarte bogat. Fuga de la Cluj, unde am vazut inca odata – poate ultima – Scorpions, aterizez la Arenele Romane pentru Romanian Rock Meeting. Acoperisul montat la locatie te fereste de ploaie, nu si de frigul muscator. Nu stiu daca acesta este motivul pentru care la intalnirea cu Pain of Salvation si compania vine destul de putina lume, dar pot spune cu mana pe inima ca cei care au ramas acasa au avut ce pierde.
Seara incepe cu debutanti si… nu prea. Goodbye To Gravity este o trupa formata din ramasitele unei mai vechi formule Thunderstorm, cu un solist vocal – Andrei – si un chitarist – Misu – noi. Inutil sa spun ca pe scena ca si in viata reala liderul este Alex Pascu. Cu toate acestea, fiecare membru isi are locul bine definit, astfel incat trupa suna inchegat si omogen. Ceea ce se numeste de regula „modern metal” este un heavy-metal asezonat cu cateva elemente „core” si un strop de sludge, pe structuri care au tendinta sa devina progresive. Live totul suna echilibrat si balansat, cu o voce puternica si cu inflexiuni diverse, careia ii mai lipseste doar un plus de personalitate pentru a se impune.
Cu exceptia microfonului pentru vocea lui Pascu – backing si uneori lead – care nu functioneaza, sunetul este suficient de clar pentru a intelege demersul trupei. Muzica se preteaza foarte bine scenei, instrumentele se completeaza, instrumentistii par sa se simta excelent si canta uneori versurile alaturi de solist – eh, prietenii stiu cat de important poate fi acest lucru pentru coeziunea unei trupe. Publicul e destul de putin numeros la ora la care canta Goodbye To Gravity, dar sunt deja oameni care se arata interesati. Insuficient, insa e un prim pas spre o audienta extinsa.
White Walls exista cam de un an, dar reprezinta deja o certitudine. La final de mini-turneu, constantenii ne ofera inca o mostra de profesionalism, transpunere live a unui concept in care metal-ul se intalneste cu alde – King Crimson.
De data aceasta publicul e mai avizat decat la deschiderea concertului Blind Guardian de acum cateva luni: piesele, in toata complexitatea lor, au devenit puncte de reper pentru unii ascultatori, iar redarea live iese excelent. Armonii subtile, ascunse sub o suprafata brutala de metal, schimbari bruste de ritm si atmosfera, vocea expresiva, cu accente ironice urmandu-le celor furibunde, acesta e repertoriul pe albumul „Mad Man Circus”, aceasta e si experienta in concert. Ca o dovada ca trupa nu someaza, avem parte si de piese noi, parca un pic mai lineare – dar la White Walls nu e suficienta o singura ascultare pentru a te lamuri. Una peste alta, nu exista loc de disimulari sau scuze, avem in fata o trupa de la care stii ce sa astepti si care te rasplateste mereu pe masura.
Trecem la oaspeti: de finlandezii de la Von Hertzen Brothers n-a auzit, ca sa fim sinceri, mai nimeni. Pana acum.
Cei trei frati, Kie, Mikko si Jonni si ajutoarele lor nu au niciun complex in fata unui public care nu stie la ce sa se astepte. Intr-o seara ce a inceput totusi metal, trupa se insinueaza subtil si solid printr-o muzica eclectica, cu o marca progresiva evidenta, dar careia nu-i lipsesc refrenele cat se poate de agatatoare. De fapt, nelamurit ramai pana la sfarsit, iar acesta e, in cazul de fata, un lucru pozitiv. Prospetimea, originalitatea si caracterul autentic al muzicii fac dificila incadrarea ei in categorii jurnalistice comode. Cand un pic de blues, cand un pasaj psihedelic, cand excelente armonii la trei voci care amintesc in acelasi timp de Pink Floyd si… Beach Boys. Si totul suna ca un bloc unitar, de o omogenitate de invidiat. Atitudinea fata de public e degajata, fratii finlandezi nu au complexul trupei de deschidere si, dupa o expectativa curioasa, se gasesc destul spectatori care sa-i aplaude si sa-i aclame. Von Hertzen Brothers, incantati de cunostinta!
Apoi asteptarea devine din ce in ce mai tensionata: e tarziu, e frig si Pain of Salvation canta pentru prima data in Romania. Dar Daniel Gildenlow si compania promit inca de la inceput un spectacol total.
Luminile creeaza pe scena o atmosfera intima, potrivita pentru muzica atat de personala a ultimelor doua albume reunite sub titlul generic „Road Salt”. E mai putin metal si mai mult un rock progresiv cu amprenta moderna dar spirit inradacinat in anii saptezeci. Vocea sare de la strigat la cantatul fragil si plangacios, de la sensibilitate la furie, de la cautare la disperare. Gildenlow, impunator si prin statura, e impresionant ca forta expresiva. Acuratetea se pune in slujba ansamblului, pentru ca instrumentatia e subtila, rafinata si evadeaza doar rar spre momente de virtuozitate pura. Totul e melodie ampla, dublata de armonii surprinzatoare – vocale si instrumentale – si un decor scenic care aminteste de concertele de jazz. Tot publicul merge spre scena si sunt momente cand canta versurile pieselor mai vechi si mai noi fara probleme, spre mare bucurie a muzicienilor, altfel un pic descumpaniti de frig. Totul trece pe nesimtite, iar bisul aduce un medley cantat de Daniel de la tobe si care cuprinde „Come Together” (Beatles), „Working Class Hero” (John Lennon) si „Hallelujah” (Leonard Cohen), intr-o explozie de improvizatie si entuziasm. In general, dupa un asemenea concert nu raman prea multe de spus. Poate doar ca e un inceput care ii poate plasa pe cei de la Pain of Salvation in galeria preferintelor de durata ale publicului romanesc.
(Text: Paul „Slayer” Grigoriu, Foto: Diana Grigoriu)
Lasă un comentariu