Romanian Thrash Metal Fest (ziua II)/11.10.14, Fabrica/B52, Bucuresti

357 vizualizări

Frânt de o indigestie care m-a pus la pământ, sunt la un pas să ratez a doua seară a Romanian Thrash Metal Fest. Dar trag de mine, îmi spun că nu voi mai avea ocazia să văd aşa de curând Entombed, fie şi A. D., şi ajung la Fabrica palid şi stors de energie. Energie pe care trebuie să mi-o redea artiştii de pe scenă şi atmosfera.

Ratez o bună parte a serii, însă cineva mi-a şoptit că trebuie să văd neapărat Desaster. Cum traficul este mai relaxat decât m-aş fi aşteptat, ajung când nemţii sunt încă la proba de sunet – „Sehr gut! Danke schön!”, îi spun celui de la mixer – şi, mai mult din inerţie, trec pasarela spre B52 unde mă lovesc de o sală plină şi de un sunet old school… brutal… totuşi melodios… totuşi black.

Ce-i asta?! La început am impresia că solistul vocal de pe scenă joacă un rol de bătrân, cu cârja din dotare, barba albă şi dungi de vopsea care par să-i despice faţa. Nu-mi ia mult să-mi dau seama că nu-i teatru (cel puţin nu partea cu vârsta): omul chiar le-ar putea fi tată celor mai mulţi dintre spectatori (inclusiv subsemnatul) şi este Big Boss, frontman-ul grupului cehesc Root. Iar pe scenă se joacă o desfăşurare epică şi brutală de metal cu influenţe black, voce baritonală puternică şi tulburătoare şi melodii obsedante, totul ca într-o poveste a întunericului, căci crezul artiştilor e rezumat de „Song for Satan”.

Pentru detalii se pot cerceta arhivele metalice, însă Root este unul dintre primele grupuri de black-metal (imediat după alde-Bathory), liderul grupului are 62 de ani şi apartenenţă ideologică ce îl leagă de King Diamond, iar muzica e unul dintre punctele culminante ale serii. Compoziţiile, fără a abunda în virtuozităţi, te scot din acea rutină zilnică, fie ea şi metalică, şi te introduc în mijlocul viziunii artistice, te pun pe gânduri, te scot din cotidian. Iar reacţia publicului e cât se poate de entuziastă, în timp ce unul dintre „fanii brazilieni”, de fapt un membru Sodomizer, îşi vede visul cu ochii şi primeşte microfonul pentru câteva versuri. Între piese Big Boss abia răsuflă, mormăie nişte chestii greu inteligibile, dar când începe muzica e transfigurat şi transmite cam tot ce doreşte.

Odată sfârşit recitalul Root, revii în lumea thrash-ului de zi cu zi, mai bei o bere şi îi reîntâlneşti pe mulţi dintre cei care au fost aici şi cu o seară înainte. Zoran de la Infest este – cum am mai scris – nelipsit, noile cunoştinţe vin cu propriile lor trăiri şi te introduc încet dar sigur în atmosferă, materialele promoţionale sunt la locul lor, azi având în plus un stand la care în prim-plan sunt produsele cu Entombed A. D. şi Grave. Câte un rebel rămâne fidel lucrurilor pe care le-a învăţat de mic şi îşi ia un tricou cu „Wolverine Blues”, în timp ce pe scenă urcă Desaster.

Din punctul de vedere al aspectului vizual, nemţii sunt rezumatul acestui festival: parţial old school thrash, cu ţinte şi piele, parţial black metal, cu corpse paint-ul aferent la basistul Odin (pe care de fapt îl cheamă Moritz, iar cei care au citit poveştile germane pentru copii „Max und Moritz”, strămoaşe ale benzilor desenate, ştiu de ce râd în barbă). Muzical, ne pare rău, nu împărtăşim părerea prietenului care ni i-a lăudat. Riff-uri corecte, brutalitate cât scrie la carte, dar, în mare, o trupă din categoria „şi altele”, fără nimic de remarcat în afară de entuziasm. Entuziasm care, trebuie spus, se transmite şi publicului, absolut încântat şi care strigă de mai multe ori „Di-sas-ter”, spre bucuria artiştilor care îşi vor aminti cu plăcere prima lor vizită în România.

Discuţiile din sală încep deodată să se învârtă în jurul aceluiaşi subiect: scena death-metal din Suedia. Ah, şi dacă Dismember nu mai există, măcar de ceilalţi doi corifei să avem parte… şi avem, chiar în seara asta, nu? Nimeni nu mai are timp de vorbă când se aude intro-ul care anunţă intrarea în scenă Grave, chiar şi băieţii de la Cancer, antrenaţi de un proaspăt prieten român, vin să arunce o privire. Paradoxal, Grave e prima trupă a serii la care sunetul e de-a dreptul prost. Chitarele sunt un haos de medii din care nu se distinge mai nimic, iar în urechi răsună doar toba şi ceva din voce. Din fericire nu va dura decât vreo două piese, apoi lucrurile reintră cât de cât în normal. Cu piese ca „Morbid Ascent” sau „You’ll Never See…”, Ola Lindgren şi compania îşi prezintă în faţa unei mulţimi încântate death-metal-ul împănat de melodie, cu solo-uri care rup şirul brutal al riff-urilor, teme recognoscibile şi totuşi, furibunde. Prietenia cu compatrioţii de la Entombed A. D. este ilustrată atât de tricoul frontman-ului cât şi de schimbul de chitarişti pe câte o piesă, dar, cumva, sentimentul cu care rămân este că încă mai avem de aşteptat până să vedem şi să auzim partea cea mai bună a serii…
     
…la care trec fără alte introduceri, spunându-vă direct că festivalul acesta îmi confirmă un lucru pe care îl bănuiam demult: Entombed (cu sau fără A. D.) e cu două-trei clase peste Grave şi asta se aude încă de la piesa de deschidere, „Kill To Live”. Cu un album nou excelent la activ, „Back to the Front”, capii de serie ai death-ului suedez se prezintă şi live cu acel sunet cărnos, cu distorsul tipic şi basul monstruos care defineşte parcă acel val muzical de care ne-am îndrăgostit cu toţii încă de la apariţie. Înainte de concert mulţi se întrebau dacă vom avea parte şi de piese mai vechi, dar răsuflăm uşuraţi destul de repede. Noile realizări – dintre care reţin excelenta „Second To None” – sunt presărate între momente clasice, de la „I For An Eye” la „Stranger Aeons”, de la „To Ride, Shoot Straight and Speak the Truth”, piesa-titlu a albumului care a confirmat definitiv orientarea death’n’roll a grupului, până la copleşitorul „Left Hand Path”. Iar Lars-Göran (L-G) Petrov nu conteneşte să ne încânte cu timbrul lui inconfundabil, cu amestecul atât de agăţător de gutural şi melodie murdară ce face posibilă construcţia în care death-ul melodios şi tăios să întâlnească balansul rock’n’roll. Da, ne delectăm cu Entombed A. D. de la prima la ultima notă, iar apoi cine vrea are ocazia să stea de vorbă zeci de minute cu protagoniştii recitalului, în frunte cu L-G, profund afectat de trădarea foştilor colegi de trupă, dar dedicat trăirilor „blood, sweat and tears, being with friends and headbanging”. În cele din urmă, pe lângă fotografii şi autografe, cei de faţă sunt îndemnaţi să ia şi bere din rezervele formaţiei, nu câte una-două, ci tot ce a mai rămas. Asta da amintire, mai ales pentru semnatarul acestor rânduri, care s-a apucat cândva de vocalize death-metal după ce l-a ascultat pe L-G de pe o casetă-pirat.

Care sunt punctele negative ale acestui festival? am fost întrebat. Sincer, eu n-am identificat niciunul. Singura sugestie ar fi ca, dincolo de excelentul cerc de prieteni şi muzicieni pe care şi l-a format deja, RTMC să mai arunce câte o privire şi în locuri unde gaşca a pătruns mai puţin. Pentru că şi pe piaţa internă există trupe excelente şi pe nedrept ignorate.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*