Compozitor al muzicii Paradise Lost dar şi iniţiator al altor proiecte mai dure, Gregor Mackintosh este deja, la aproape 50 de ani, unul dintre veteranii scenei metal. Pionier al subgenului gotic, dar plin de simţul umorului; celebru, dar cu picioarele pe pământ; în primul rând chitarist, dar cu vorbele la el, Mackintosh ne plimbă pe urma inspiraţiei noului album, dar şi în trecutul trupei sau în zorii naşterii noului său proiect, Strigoi.
Se apropie ziua cea mare când va apărea „Obsidian” (interviul a fost realizat în ajunul lansării albumului – nota red.). Ce părere ai, mai este relevant să scoţi albume în zilele noastre, când mulţi oameni ascultă piese separate pe youtube? Formatul complet mai are vreun rost?
Mie aşa îmi place să cred. Sunt convins că există mulţi oameni care nu sunt de acord cu mine, însă eu cred că încă mai este relevant. Ani de zile mi-am făcut griji din cauza aceasta, m-am plâns de faptul că descărcarea de pe net sau serviciile de streaming distrug acel sentiment special de a avea un album în formă fizică. Cred că într-un fel este ironic, pentru că acum, cu acest virus, singurul lucru care ţine în viaţă industria muzicală este posibilitatea de a descărca şi de a face streaming, internetul. Dar, da, cred că este încă nevoie de acest format şi cu această carantină este cu atât mai important. Oamenii trebuie să aibă ce să facă, să aibă cărţi bune, muzică bună, filme bune şi ce-o mai fi. Deci albumele mai au un loc. Cred că au fost devalorizate de-a lungul anilor, cu streamingul şi toate celelalte, însă mă gândesc că aşa stau lucrurile cu societatea în general, care merge mai repede, auzi un cântec şi treci imediat la următorul şi la următorul şi tot aşa. E viteza societăţii de consum, care este generală şi pe care nu ai cum să o controlezi.
Pentru Paradise Lost mi se pare că întreg conceptul este important. Mă gândesc, de pildă la culorile copertei albumului „Draconian Times” şi la tot acel concept plastic foarte frumos. Şi pentru mine este important să am obiectul fizic, să pot să-l ţin în mână. Ce îmi poţi spune, în acest context, despre coperta foarte frumoasă şi în acelaşi timp foarte ermetică a noului album?
Anul trecut discutam despre titlul albumului şi ne-am hotărât pentru „Obsidian”. Şi apoi am făcut nişte cercetări şi am aflat că această rocă, obsidianul, neagră, vulcanică, a fost folosită des în folclor de diferite grupuri etnice şi în diferite credinţe, ca talisman, ca simbol, pentru a alunga spiritele rele şi altele asemenea. Nu credem în toate aceste lucruri, dar reprezintă un subiect interesant care ne-a făcut să ne gândim şi la copertă. Eu m-am apucat să caut şi l-am găsit pe un tip pe nume Arthur Baxter, specializat chiar în genul de lucruri la care mă gândeam şi eu. Tot acest simbolism pre-creştin, cu aspect aproape păgân, talismanele acelea, cuie, dinţi şi capete de corbi. Toate astea reprezintă altceva în fiecare dintre aceste mici comunităţi. Ni s-au părut interesante şi potrivite cu titlul. Şi pentru că albumul, muzical vorbind, are parte de mult mai multă reflecţie şi introspecţie, ne-am gândit că se potriveşte şi cu muzica.
Că tot pomeneai de muzică, atunci când am ascultat „Fall from Grace”, primul lucru care mi-a atras atenţia este ceva care nu se aude atât de des la Paradise Lost: e o piesă balansată şi chiar solo-ul de la sfârşit, cu pedala wah-wah, o face să sune foarte rock’n’roll. Chiar mă gândeam zilele trecute, când a murit Little Richard: care este legătura, care este acel fir care merge de la Little Richard la Paradise Lost, de pildă? Şi apoi am ascultat piesa şi mi-am spus, „hei, asta chiar e ritmată!” Este un lucru pe care l-ai redescoperit recent, o coincidenţă sau altceva?
Cred că a fost doar o coincidenţă. Dar îmi place ideea că ai încercat să găseşti o legătură între Little Richard şi noi, mi se pare foarte mişto. Nu a fost nimic plănuit. Acum câţiva ani ne-am schimbat modul de compoziţie şi l-am făcut foarte aleatoriu. Luăm multe bucăţele minuscule şi le legăm între ele în diferite moduri. E ca un puzzle, dar la care nu ai dinainte imaginea completă. Din cauza acestui mod de a compune ajungi uneori la rezultate la care nu te-ai fi aşteptat sau pe care nu le-ai fi prevăzut dacă lucrai într-o manieră mai lineară. Deci partea ritmată este un rezultat secundar al acestui lucru. La fel şi alte elemente stilistice de pe album, părţile acustice, cele gotice şi care or mai fi. Au apărut în urma acestui stil de a scrie piese, când pur şi simplu venim cu bucăţi muzicale alese la întâmplare. Face ca procesul de compoziţie să fie mult mai rapid, însă închegarea pieselor la sfârşit, procesul de asamblare, este un pic mai dificil, pentru că trebuie să faci ca părţile să se lege.
În ceea ce priveşte versurile Paradise Lost, sunt pur şi simplu viziunile lui Nick sau discutaţi lucrurile împreună? Încercaţi să aveţi o contribuţie, dacă nu directă, măcar sugerând anumite idei?
Le discutăm chiar foarte mult, pentru că avem o colaborare foarte strânsă când scriem un album. Vorbim în fiecare zi cel puţin o oră despre diferite lucruri. O să-ţi dau ca exemplu albumul anterior, „Medusa”. Albumul suna destul de agresiv, foarte heavy, dar destul de linear. Iar temele versurilor au mers pe această direcţie şi au ajuns să fie o substanţă lirică destul de nihilistă, de agresivă, cu multă deznădejde. În schimb, pe acest album, pentru că stilul muzical este mai reflexiv, mai interiorizat, versurile au mers pe aceeaşi linie. Albumul nu are o temă comună tuturor pieselor, dar dacă ar exista una ar fi de acest fel, introspectivă, ca cineva care priveşte în urmă la viaţa pe care a trăit-o, chibzuieşte la ce ar fi putut să facă. O retrospectivă sau aşa ceva. Şi aşa a ieşit. Sunt lucruri pe care le discutăm şi apoi punem totul cap la cap în studio. Versurile sunt scrise în proporţie de 60-70 la sută când intrăm în studio şi acolo le închegăm şi le facem un pic mai metaforice.
Există în continuare o atmosferă sumbră în muzica voastră. Mă gândesc că în adolescenţă temerile şi angoasele sunt oarecum fireşti, dar ce vă motivează acum să menţineţi această direcţie, fie ea şi evoluată? Şi crezi că acest tip de muzică vă este de ajutor ţie, ca artist, şi ascultătorului, ca să depăşiţi aceste lucruri?
În parte, da. Cred că este vorba despre două lucruri aici. Pe de o parte, este lucrul despre care ai vorbit tu, e un fel de catharsis. Muzica tristă, cuvintele triste au un efect cumva cathartic, te ajută să-ţi scoţi aceste lucruri din sistem. Dar chiar dacă versurile sunt pline de nefericire, cred că au evoluat de-a lungul anilor. Dacă te uiţi la primele noastre piese, sunt mai pline de angoasă, despre cum lupţi împotriva lumii şi a tuturor. De-a lungul timpului versurile au evoluat în diferite direcţii, împreună cu muzica, până la urmă. Devin mai atenuate sau mai dure în funcţie de muzica pe care o facem. Şi acum suntem într-o perioadă din vieţile noastre în care devin foarte interiorizate. Te simţi mai bine din anumite puncte de vedere, îţi pasă mai puţin de alte lucruri, iar în privinţa altora eşti mai pătimaş. Şi cred că în faza aceasta se află versurile acum. Sunt tot nefericite, dar într-un mod mai reflexiv, care priveşte în urmă. Personal, nu cred în regrete, dar mi se par un subiect interesant. De ce regretă oamenii anumite lucruri? De ce au vise măreţe când sunt mai tineri şi nu şi le îndeplinesc sau nici măcar nu încearcă atunci când înaintează în vârstă? Toate acestea sunt interesante. Şi cred că aşa au progresat versurile noastre de-a lungul anilor, perspectiva este acum mai mult legată de a-ţi pune sub semnul întrebării conceptele legate de propria existenţă, de propria gândire.
Versurile au devenit din ce în ce mai ermetice şi, după cum spuneai, nu mai au nicio legătură cu lucruri de genul „where is your God now?” Mereu lasă loc de interpretare, sunt ambigue. Mie de pildă mi-a plăcut mult conceptul conform căruia am fi cu toţii „umbre ale lui Dumnezeu” (shades of God). Pe de altă parte, pe un alt album aţi spus că credinţa ne desparte, moartea ne uneşte (faith divides us, death unites us). Personal, cum priveşti lucrurile legate de credinţă? Nu mă refer neapărat la o credinţă anume, ci la ce este dincolo de ce poate cuprinde înţelegerea noastră omenească. Crezi că joacă un rol important în viaţa noastră?
E o întreagă discuţie. Personal nu am nevoie să cred în altceva decât în oamenii din jurul meu, de oamenii cu care interacţionez, pentru a mă bucura şi a mă simţi împlinit în viaţă. Nu am nevoie de poveşti, de basme, nu am nevoie de grupuri imense de oameni pe care să-i simt alături. Vorbesc însă doar despre mine aici. Pot să înţeleg că unii au nevoie de cârje. Nu vreau să pară că judec. Unii oameni au nevoie de aceste lucruri, dar eu le privesc ca pe nişte cârje, ca pe o pastilă. Nu este ceva de care eu să am nevoie, dar nu dispreţuiesc pe nimeni care are nevoie de aşa ceva. Însă nu-mi place ideea ca aceste lucruri să intre în viaţa generală, în politică, în viaţa de zi cu zi. Nu îmi place ca oamenii să le bage pe gât altora ideile lor. Şi amestecul în diferite democraţii sau sisteme judiciare mi se pare un lucru cumplit, nu cred că ar trebui să existe. Deci la nivel personal nu am nicio problemă cu aceste lucruri, când implică alte elemente ale vieţii, mi se pare că sunt în dezavantajul societăţii. Cred că ne ţin pe loc, că ţin pe loc nu doar progresul, dar îi şi pun pe oameni în categorii şi îi judecă în funcţie de convingerile altora.
În afară de album, un alt lucru relativ nou este cartea „No Celebration: The Official Story of Paradise Lost”. În general, când auzi că o biografie este oficială, îţi spui că, evident, înăuntru nu vor apărea lucrurile rele. Cum este, de fapt, această carte, de altfel atât de greu de obţinut? Mă și întrebam de ce a apărut doar într-o mie de exemplare.
Aici e altă poveste. În primă fază nu a fost ideea noastră. A apărut la puţin timp după ce am lansat „Medusa”, care a devenit „albumul anului” în Decibel Magazine din America. E plăcut, dar e doar o recenzie. Apoi a luat însă legătura cu noi editorul revistei, care ne-a spus că a vorbit cu un scriitor, un biograf, care a văzut că tocmai câştigaserăm „albumul anului” şi îşi dăduse seama că urma să împlinim treizeci de ani. Şi spunea că ar vrea să scrie o biografie şi ne cerea părerea. Noi am spus că, pentru început, o să-i dăm câteva interviuri ca să vedem cum merge. Şi totul s-a transformat într-un an de interviuri. În fiecare săptămână aveam un interviu de vreo două ore cu tipul ăsta din America. Până la urmă a fost ca un fel de terapie, cumva chiar mi-a plăcut. Şi tipul ăsta chiar a vorbit cu o grămadă de lume, cu oameni care fuseseră cu noi în turneu, cu organizatori de concerte din trecut, oameni de pe la casele de discuri, fani, jurnalişti, rude, toată trupa şi toţi cei pe care a reuşit să-i găsească. A făcut o treabă foarte bună. Şi ne-am spus că are şanse să iasă bine, am primit un exemplar înainte de a fi dat la tipar şi ni s-a părut excelent. Nu am eliminat părţile rele, doar că nu este o carte care să caute senzaţionalul cu orice preţ, nu e ca atunci când Nikki Sixx scrie despre poveşti cu nu ştiu câte droguri. Este o poveste despre un grup de copii din familii muncitoreşti dintr-un oraş sărac din nordul Angliei, care au şansa de a face ceva şi trăiesc vremuri bune şi vremuri rele, iau decizii bune şi decizii proaste, îi enervează pe unii oameni şi îi bucură pe alţii. Este o carte foarte onestă şi îmi place mult, a ieşit bine. E foarte ciudat şi nu e ceva pentru care eşti pregătit: să citeşti despre propriul trecut din perspectiva altcuiva. Şi chiar am aflat lucruri despre mine. Am aflat, citind despre anumite situaţii, că poate am fost un nesimţit sau am făcut alegeri greşite. Şi am aflat despre anumite lucruri care nici nu ştiam că s-au întâmplat pe atunci, pentru că prin ochii mei vedeam altceva. Deci e foarte interesant. În ceea ce priveşte mia de exemplare, este pentru că iniţial cartea trebuia să fie lansată doar în America. Apoi ne-am dat seama că există cerere şi în ultimele luni se lucrează la diferite traduceri în mai multe ţări, aşa că acum există versiuni în mai multe limbi. Şi cred că lucrurile vor merge mai departe, atâta timp cât există interes. Ştiu că a existat cerere în Germania şi parcă şi în Spania, poate în Italia… Şi de-a lungul timpului sper ca toată lumea să ajungă la ea sau măcar la traducerea din ţara fiecăruia.
În română mă ofer să o traduc eu. Revenind: tocmai vorbeai despre cei treizeci de ani de activitate şi e surprinzător că o formaţie de vârsta aceasta are o componenţă atât de stabilă. În afară de baterist, tu, Aaron, Nick şi Steve sunteţi împreună de la început. Cum îţi explici acest lucru? Pentru că în treizeci de ani îi enervezi pe oameni, prieteniile se destramă…
Cred că în parte este vorba despre ce spuneam mai devreme în legătură cu copilăria. Cu toţii venim din medii foarte asemănătoare, din acelaşi tip de familii. Şi este greu de trecut cu vederea ce impact a avut asupra noastră acest lucru. În adolescenţă sau la douăzeci şi ceva de ani, dacă m-ai fi întrebat dacă sunt produsul mediului în care am trăit şi al felului în care am fost crescut, aş fi spus, „nici vorbă!” Pentru că în adolescenţă nimănui nu-i place să creadă că este fiul tatălui său, fiecare îşi spune că se va rupe de familie şi va face ceva cu totul diferit. Dar cred că suntem în mare parte produsul acestui oraş nordic muncitoresc industrial şi falit, verde şi cenuşiu, al acestei mentalităţi muncitoreşti asuprite. Şi cred că am supravieţuit împreună şi datorită simţului umorului izvorât din aceste lucruri. Un simţ al autoderiziunii, un umor sec care nu permite existenţa orgoliilor. Când vreunul dintre noi se crede cel mai bun, de obicei e adus înapoi la realitate de ceilalţi membri ai trupei. Şi asta distruge cele mai multe formaţii: orgoliul. Oamenii care se cred mai buni decât ceilalţi. Noi nu am permis niciodată ca aşa ceva să se întâmple în trupa noastră. Singurul lucru pe care îl luăm în serios din industria muzicală este muzica pe care o facem. În afară de asta, râdem de toate celelalte, pentru că totul e ca în „We Are Spinal Tap”. Suntem conştienţi de asta şi ne aducem pe noi înşine cu picioarele pe pământ. Şi pe măsură ce îmbătrânim, râdem chiar mai mult de noi înşine. Cred că în adolescenţă şi la douăzeci şi ceva de ani, eu eram tipul cel mai serios din trupă. Şi singurul lucru pe care i l-aş spune, dacă aş putea, variantei mele mai tinere, ar fi: „relaxează-te un pic, nu te lua aşa de tare în serios şi bucură-te de ce ai”. Pe măsură ce am îmbătrânit am început să fac aceste lucruri mai bine, dar încă învăţ.
Fiind din România, nu pot să nu te întreb despre noul tău proiect cu nume românesc, Strigoi. Explică-mi un pic cum a luat naştere. Ştiu că Vallenfyre a încheiat un ciclu, ştiu că a avut legătură şi cu moartea tatălui tău, fie iertat, dar ce îmi poţi spune despre noua trupă? Este tot latura ta adolescentină?
Da, într-o anumită măsură. Dar nu mai este la fel de reflexivă, nu mai e la fel de retrospectivă. Vallenfyre cam asta făcea, aşa era tot conceptul. Ai vorbit despre moartea tatălui meu, dar poate că nu ştii că trupa a luat sfârşit odată cu moartea mamei mele.
O, Doamne!
Eram în turneu în America de Sud şi ea s-a îmbolnăvit foarte tare şi foarte brusc, în timp ce eu eram… nici nu mai ştiu unde eram, parcă în Columbia. Şi am încercat să prind un zbor ca să ajung înainte să moară, dar nu am reuşit. Şi asta mi-a arătat într-un fel că trei albume sunt de ajuns, nu am vrut ca sentimentul să se dilueze, am vrut să rămână intact. Sunt foarte mândru de ce am făcut cu Vallenfyre şi m-am simţit foarte bine, dar era important să finalizez acel proiect, cu toate aceste legături. Iar Strigoi a apărut pentru că după ce am încheiat socotelile cu Vallenfyre mi-am dat seama că încă tânjesc după acea latură extremă. În parte este o privire în urmă, dar în parte este inspirat şi din multe din lucrurile noi care apar pe Bandcamp, inspirat de noi formaţii şi noi muzicieni. Aici văd eu schimbarea. Strigoi preia ştafeta de la Vallenfyre, dar merge mai departe cu acest sentiment mai disonant, cu o anumită tentă black-metal… Nu pot să descriu lucrurile decât din perspectiva stărilor – cred că este o stare de descurajare, asta încerc să comunic. Şi transpare şi în simbolism, în copertă, în fotografii, în întregul concept. Şi, da, Strigoi, numele a apărut pentru că tocmai avusesem un concert în România şi îmi cumpărasem o carte despre folclor, o citeam şi lucrurile s-au potrivit foarte bine.
Îţi mulţumesc, abia aştept să ţin albumul – fizic – în mână şi sper să ne vedem cândva şi la un concert, mai devreme sau mai târziu.
Da, aşa sper şi eu, poate anul acesta un pic mai târziu. Dacă-i asculţi pe oamenii din industria muzicală, toţi sunt foarte fatalişti şi spun că abia la anul se va putea. Dar eu mai sper. O dată în viaţă sunt şi eu optimist.
Lasă un comentariu