Stigmatul etichetelor: dincolo de „metalisti” si „hipsteri”

1.217 vizualizări

Autor: Raluca Bicu

Daca m-ai fi intrebat acum 10 ani ce muzica ascult, ti-as fi spus cu mandrie nedisimulata ca sunt rockerita. Si totusi, chiar si in perioada in care ma defineam asa, existau anumite exceptii de la regula, ca sa spun asa. Solisti sau formatii pe care le incadram in mintea mea la “si altele” si pe care nu as fi recunoscut ca le ascult pe forumurile pe care eram inscrisa la vremea respectiva.

Pe masura ce am inceput sa am un contact din ce in ce mai extins cu fanii rock din Romania, am aflat tot felul de chestii despre multe din trupele pe care le ascultam in vremea respectiva. De pilda, ca HIM era o formatie pentru femei si nici un rocker serios nu asculta asa ceva. Sau ca Linkin Park era o trupa comerciala lipsita de talent muzical. Sau ca muzica pop era penibila si era jenant sa asculti asa ceva. Nu m-am varat niciodata in polemici, dar le urmaream cu atentie si dezaprobam anumite pareri in sinea mea.

A existat o perioada in care am incercat insistent sa ascult symphonic metal, doom metal si heavy metal. Niciunul dintre stiluri nu m-a prins cu adevarat, desi aceea a fost perioada in care mi s-a conturat iubirea pentru Anathema (pe care insa probabil nu i-as fi avut atat de mult la suflet daca nu ar fi cotit-o inspre atmospheric rock). In vremea asta, vecinii mei manelisti ma intrebau insistent daca eram satanista (probabil din cauza tricourilor negre cu formatii pe care le etalam in mod regulat).

Vazand eu ca nu o scot la capat deloc cu metalul (si nici cu multi dintre fanii metal, care ma iritau prin snobismul pe care il manifestau fata de aproape orice gen muzical care nu era metal), m-am intors usor-usor catre alternative, condimentand reteta cu un strop de grunge si punk. Tot cam pe atunci am descoperit ca Pink Floyd si The Doors facusera o muzica dureros de frumoasa. Era vremea in care oamenii se sictirisera complet de “American Idiot” al celor de la Green Day, iesit deja de cativa ani, dar care se auzea de peste tot (“nu-i punk adevarat ala, frate”). Eu ma rugam de prietenii care aveau internet sa imi faca rost de discografia de la cutare si cutare trupa, si din cand in cand mai ascultam o piesa pop, simtindu-ma un pic vinovata in sinea mea. Vecinii manelisti parusera intre timp sa hotarasca ca eram emo, chiar daca eu personal nu simteam niciun fel de afinitate pentru subcultura respectiva.

Prin 2009-2010 am avut primele contacte serioase cu scena alternative din Romania si evenimentele de aici. Prilej fantastic pentru alte snobisme din partea anumitor fani ale genului, care considerau ca la noi pur si simplu nu se face muzica buna si ca aproape orice formatie britanica care zdrangane intr-un garaj e infinit superioara oricarei formatii romanesti. Atunci mi-am dat seama ca pierdusem eticheta de rockerita pe drum, si tot atunci am avut o revelatie: etichetele-s de rahat.

La ora actuala, nu dau doi bani pe ele si marturisesc cu mana pe inima ca nu pot intelege oamenii care au trecut de o anumita varsta si inca se mai mandresc cu faptul ca-s rockeri sau punkeri sau mai stiu eu ce. E irelevant. Serios. Sa asculti un anumit gen muzical nu te face mai destept, mai frumos sau mai bogat sufleteste decat altii. Indica doar o preferinta. Iar daca ma intrebati pe mine, a te limita la un singur gen muzical e plictisitor ca dracu’. Cam ca oamenii aia care sustin ca nu se mai face muzica buna de vreo 30-40 de ani (zau, sa spui asa ceva in era internetului, a YouTube-ului si a Bandcamp-ului denota o lene incredibila).

Exista momente in care pur si simplu am chef de zbantuiala tembela si de un ritm simplu, dar catchy, momente cand vreau sonoritati sofisticate, momente in care nu-mi doresc altceva decat sa-mi zgarii timpanele cu riffuri de chitara abrazive si momente in care nimic nu m-ar unge mai mult pe suflet decat o combinatie hipnotica de ritmuri electronice. Momente in care vreau sa aud niste versuri profunde, poetice, momente in care nu ma intereseaza versurile deloc, momente in care las doar instrumentale sa imi curga in urechi. Si in toate acele momente, in toate acele melodii si genuri, sunt eu. Si mi se pare minunat.

O sa inchei prin a spune ca acum un an de zile, o vecina m-a oprit pe drum sa ma intrebe ce mai fac. Cu ocazia asta mi-a trantit urmatoarea intrebare: “auzi, fata, dar tu esti d-aia, cum se zice… hippie?” “Hipsterita?” i-am sugerat amuzata. “Asa, hipsterita d-aia.”

Nu. Sunt doar o persoana careia ii place muzica si atat.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*