The Cranberries & The Mono Jacks / 11.10.2012, Romexpo, Bucuresti

Daca acum mai bine de doi ani veneam la primul concert THE CRAMBERRIES cu un amestec de nostalgie a adolescentei si reticenta a preferintelor actuale mult mai „metalice”, acum am un singur scop: o seara detasata de cotidian si oboseala in compania profesionista a ceea ce consider eu cea mai interesanta trupa de rock alternativ, una dintre putinele care mi-au spus vreodata ceva.
 
Pentru inceput, ma invart printr-un Golden Circle nepopulat, care da impresia de public putin; cu toate acestea, in afara sa si, mai ales, in balcoanele Pavilionului Central Romexpo lumea se inghesuie destul de tare chiar daca momentan pe scena abia urca bucurestenii de la The Mono Jacks. In ceea ce priveste cultura mea limitata referitoare la alternativ, muzica acestora imi aminteste in special de Suede, parca ceva mai dur in special la capitolul voce. What Do You Know, Woman, Maria si Gandurile pregatesc publicul pentru atractia serii, mai ales ca cei prezenti sunt pe felia brit-pop/indie/alternative/grunge. Mie nu-mi plac in mod deosebit – fara riff-uri memorabile si fara o personalitate bine conturata, dar corect si, probabil, antrenant; la mai mult nici nu ma pot astepta cand nimeresc acolo unde nu-mi fierbe oala.
 
In pauza relativ scurta locul se aglomereaza considerabil, asa ca irlandezii pasesc in fata unei sali pline si frematande, animata la maxim in momentul in care fermecatoarea Dolores O’Riordan incepe spectacolul cu Just My Imagination. Tinte pe rochie si cizme, multa miscare pe intreaga scena, o voce de invidiat si un chitarist expresiv (Noel Hogan), plus imbinarea dintre vechi (When You’re Gone) si nou (Losing My Mind) – toate promit un concert pe gustul si asteptarile fanilor. Buchetul de trandafiri care se agita prin public, aluzie la nou lansatul Roses, ajunge in sfarsit pe scena, dar ironia face ca acest lucru sa se intample la cea mai veche piesa compusa de The Cranberries, Linger. Din seria hit-urilor urmeaza Free to Decide, apoi o compozitie proprie a solistei, scrisa pentru cele doua fete ale sale, Ordinary Day, si Twenty One, dedicata spectatorilor care au aceasta frumoasa varsta.
 
Cum perioada din istoria trupei care mie mi-a placut cel mai mult este cea dintre anii 1993 si 1996, piese noi precum Tomorrow, Conduct, Fire and Soul, Show Me si, la bis, deja binecunoscuta Schizophrenic Playboys nu-mi spun mare lucru; sunt piese corect scrise, cu ceva lipici, dar lipsite de spiritul rebel care m-a facut sa-i indragesc pe irlandezi. Ma bucur insa cand aud Still Can’t…, Sunday (cand Dolores preia chitara acustica pentru a acompania aceasta piesa necantata live din 2002), Can’t Be With You (de data aceasta cu o a doua chitara electrica la solista), Not Sorry si Ridiculous Thoughts. Intre acestea se strecoara un superb interludiu instrumental, in care chitara acustica (Noel Hogan) si basul (Michael Hogan) se transforma in fundal pentru clapa folosita ca pian de tanara de la backing-vocals. Cu aceasta ocazie pot observa calitatile de instrumentisti ale membrilor The Cranberries, de cele mai multe ori eclipsati de personalitatea debordanta a lui Dolores. Celor doi mai sus mentionati li se alatura Fergal Lawler la tobe, iar pe scena formula este completata de doua seturi de clape, fiecare cu manuitorul sau, pentru ca sunetul sa fie complet.
 
Intoarsa pe scena, Dolores a renuntat la tinte in favoarea paietelor aurii si acum imi dau voie s-o admir pe frumoasa irlandeza care imi pare la fel de tanara ca pe vremea cand am inceput eu sa-i ascult muzica. Arata si se misca fenomenal, singura observatie pe care as avea-o fiind ca parca-i statea mai bine, mai „rock”, bruneta. Din aceste ganduri ma trezeste brusc Salvation, preferata mea si in mod clar cea mai aclamata piesa de pana acum – rapida, sacadata, dura, adevarata explozie de energie. Este surclasata insa repede, caci urmeaza probabil cel mai mare hit The Cranberries, Zombie, la care mi se confirma ca acea voce unica a lui Dolores, care iti poate placea la nebunie sau te poate enerva la culme, nu si-a pierdut cu nimic din calitatile cu care a debutat in rock-ul international.
 
Pauza de pana la bis este animata de aplauze si scandari, asa ca nu dupa mult timp irlandezii se intorc, iar prim planul este luat de rochia rosie, eleganta si cu manusi asortate, dar care se potriveste ca nuca-n perete cu tatuajele de rockerita dura din tinerete. The Journey (piesa proprie a lui Dolores) si vechea Dreams, aflata intre primii pasi ai trupei si care ramane, in opinia mea, printre cele mai frumoase – numai buna sa incheie un concert gustat din plin de admiratori. Singurul cusur ar fi sunetul deseori confuz, chiar daca la un volum ideal; altfel, sunt convinsa ca daruirea cu care trupa stie sa-si intampine fanii, dublata de profesionalismul si experienta muzicienilor, este pe masura celor mai exigenti spectatori.
 
(Text: Diana Grigoriu)
 
O galerie foto de la acest concert se poate urmari AICI.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*