Unde sunt rockerii de altadat’?

Imi amintesc cu nostalgie de primele cluburi de rock din Bucuresti, aparute in vremea adolescentei mele si privite ca un miracol mundan, dar atat de frumos. Dupa anii nouazeci, concertele se tineau in tot felul de locuri improvizate, foste sali de cinema sau camine culturale. In cateva locuri s-au facut incercari timide cu cate o rockoteca. Undeva pe Lipscani, se strangeau toti pletosii si dadeau din cap. Si nici nu va imaginati – azi, in era volumului devastator, a download-urilor si a barurilor metal – ce incantare era sa poti asculta „Arise”, „Dead Skin Mask”, „The Trooper” sau „Harvester of Sorrow” mai tare decat acasa, la un volum care sa umple o incapere mai mare, in care sa poti da din cap visand visul utopic al unei prezente la un concert adevarat al „celor mari”. Mai toate rockotecile au trait putin, pentru ca inchirierea unei sali era scumpa si nu se acoperea din taxele mici de intrare. Si apoi, pe nesimtite, au aparut cateva locuri – 2-3 la inceput – unde se putea canta rock, unde posterele de pe pereti deveneau mai indraznete si din ele nu mai zambea George Michael, ci James Hetfield.

Hard’n’Heavy Cafe, ce vis! Ziua repetau diverse trupe, iar seara scena devenea locul unde aceleasi trupe si multe altele isi cantau furia, bucuria si aleanul. In fiecare saptamana stiai ca poti sa mergi sa asculti rock si metal de toate culorile intr-un loc dedicat special si exclusiv acestui lucru. Iar serile de concerte-concurs se mutau incet-incet din locuri dubioase unde cocalarii se confundau cu punkeri aparuti peste noapte in spatii care hraneau miscarea underground. Au fost cativa ani in care s-a cantat intens, iar salile erau relativ pline.

Apoi a venit eclipsa prelungita a rock-ului romanesc de la inceputul anilor 2000, iar cluburile au inceput fie sa se desfiinteze, fie sa renunte la infatisare si la specific. Iar surogatele de tip Le Noir, care intretineau imaginea-cliseu a rockerului nespalat si a rock-ului cantat cu un sunet infect nu au schimbat in bine situatia.

La un moment dat, lucrurile au inceput sa se miste din nou. De la hruba Underworld s-a facut un salt calitativ la Viking, refugiul de joi seara – si nu numai – al multor iubitori mai vechi si mai noi a metal-ului. Insa din cauza lipsei proiectelor serioase – muzicale si manageriale – sau din alte motive, si aceste noi cluburi au disparut unul cate unul. Si asa se face ca astazi ne-am intors de unde am plecat. Pentru concerte se inchiriaza discoteci mai mult sau mai putin „gotice”, iar in timpul liber lumea se inghesuie in baruri intunecate pe care scrie „durere de cap garantata”. Sigur, exista si exceptii. Dar fiind putine, e cu atat mai trist cand dispar. O asemenea exceptie era clubul Wings. Desi situat intr-o zona unde multi locatari se uitau cu gura cascata, scarpinandu-se nedumeriti cu unghia lunga de la degetul mic in crestet, la valurile de pletosi, tatuati si impodobiti cu tinte, fostul cinematograf era un loc ideal pentru rock. Acustica era foarte buna – lucru rar – spatiul bine impartit, preturile decente. Dar… gata si cu Wings! Pentru ca muzica rock nu aduce profit in Romania. Si de aici incepe dezbaterea. Poate ca cea mai recomandabila ar fi o solidaritate mai mare in breasla, pentru o posibila autofinantare a cluburilor, macar pana la un anumit nivel. Altfel, exista mereu sansa sa te schimbi si sa te vinzi, dar pentru unii dintre noi aceasta nu e o optiune. Si atunci? Totul porneste cumva tot de la rockerul de rand, fie el muzician, spectator sau organizator. Si, ca intr-un cerc vicios, disparitia cluburilor duce si la o diminuare a interesului pentru aceasta miscare si aceasta muzica. Ca patron de club rock ori faci compromisuri care te ucid si supravietuiesti ca nevertebrat, ori mori lent din lipsa de sustinere. Asa ca stau cateodata si ma-ntreb: unde sunt rockerii de altadat’?

(Foto: Monica Marcov / Clubul Wings)