5 formații pe care RITCHIE BLACKMORE le urăște

5 formații pe care RITCHIE BLACKMORE le urăște.

Richard Hugh Blackmore (născut la 14 aprilie 1945) este un chitarist englez. A fost membru fondator și chitaristul principal al formației Deep Purple.

După ce a părăsit Deep Purple în 1975, Blackmore a format formația Rainbow, care a fuzionat influențele muzicii baroce cu elementele hard rockului. Rainbow s-au despărțit în 1984 și Blackmore s-a alăturat celor din Deep Purple, până în 1993. În 1997, a format proiectul tradițional folk rock Blackmore’s Night împreună cu actuala sa soție Candice Night.

Ca membru al Deep Purple, Blackmore a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în aprilie 2016. El este considerat de publicația Guitar World drept unul dintre cei mai buni și mai influenți chitariști din toate timpurile.

Industria muzicală nu este cunoscută ca o industrie diplomatică, fără atacuri personale. Există muzicieni rock cărora le place să-și facă prieteni în alte trupe rock. Există la fel de mulți muzicieni care își vor expune părerile negative despre alte formații. Fie ca acestea sunt concurența lor, fie ca ei considerș că acele formații fac cea mai proastă muzică posibilă.

Blackmore a compus riff-ul de la „Smoke On the Water”, unul din cele mai bune riff-uri din istoria rockului. În timp, el și-a împărtășit părerile legate de alți muzicieni, acestea incluzând muzicieni apăruți în anii ’70 și ’80.

Cele 5 formații sau muzicieni rock pe care RITCHIE Blackmore îi uraște sunt:

1. CURENTUL PUNK:

Există șanse mari ca fiecare trupă rock faimoasă care a apărut la începutul anilor 1970 să aibă ceva de spus despre muzica punk. Rockul trece periodic prin schimbări de stil. Cele mai mari formații din anii ’70 din lume cântau doar pe stadioane și la festivaluri mari. În aceste conditii a fost normal ca următoarea schimbare să se concentreze pe aducerea rockului înapoi în cluburi. Astfel a apărut punkul.

Majoritatea au văzut în punk o nouă mișcare muzicală. Tot ce a văzut Blackmore a fost doar o adunătură de adolescenți care puteau cânta doar minimul necesar pentru a se califica ca muzicieni. Deși nu este neapărat greu să găsești elementele de bază ale unei melodii ale lui Ramones sau Sex Pistols, Blackmore a declarat că trupele punk sunt un gunoi: „Editorul revistei Melody Maker, marea revistă rock a Angliei, spunea cât de minunată este muzica punk. Ian Anderson (liderul Jethro Tull) a fost uimit și a exclamat: „Glumești? Muzica punk este îngrozitoare, este un gunoi„. Desigur, am fost de acord cu el.”

2. THE ROLLING STONES:

Primul lucru pe care orice artist îl caută în muzica este originalitatea. Este important să poți să cânți un milion de note pe secundă. A fi capabil să spui ceva ce un milion de alte persoane nu au spus înca este incredibil de dificil. Deep Purple și-a creat cu siguranță propria nișă de public și au fost o formație cu adevărat originală.

Blackmore a considerat că The Rolling Stones nu erau altceva decât o formație de imitatori. În timpul erei de aur a celor de la The Stones (anii ’70), Blackmore declara că nu au pic de originalitate: „The Stones? Îi consider idioți. Au luat niște riff-urile de la Chuck Berry și atât. Nu am timp pentru Stones. Înțeleg de ce sunt respectați și recunosc că ritmurile lor sunt foarte bune. Îi respect, dar nu-mi plac.”

Blackmore are un punct de vedere corect, atât Mick Jagger, cât și Keith Richards copiind atât din blues-ul clasic, cât și din The Beatles. Când asculți seria lor clasică de discuri din anii ’70, ei au devenit atât legende rock, căt și legende ale muzicii blues. Mick si Keith au ascultat muzica lui Muddy Waters și Robert Johnson, au absorbit totul și ne-au oferit albume ca „Sticky Fingers”. Blues-ul tradițional nu are cel mai original sound din lume. Dar Rolling Stones sunt departe de a fi o caricatură idioată, cum îi consideră Blackmore.

3. FLEETWOOD MAC:

Când cineva vorbește despre Fleetwood Mac trebuie specificat la ce perioadă face referire. Există versiunea cu Stevie Nicks și Lindsey Buckingham pe care toată lumea o cunoaște. Înainte de acea perioadă, au fost un grup complet diferit, cu Peter Green lider, având un sound îmbibat de blues.

Când a discutat despre Fleetwood Mac cu „The Guardian”, a declarat că există o cantitatea prea mare de melodii pop, spunând: „Am rezerve cu privire la muzica lor. Restul Americii nu pare să aibă rezerve. Au devenit o formatie blândă și asta nu îmi place. Îmi place muzica intensă.”

Nici repertoriul lui Blackmore nu este lipsit de cântece lente. Dar, va exista întotdeauna o diferență majoră între interpretarea lui Stevie Nicks la o melodie precum „Rhiannon” și modul în care Blackmore a abordat melodrama din spatele unor piese precum „When A Blind Man Cries”.

4. DEEP PURPLE (post Ritchie Blackmore):

Blackmore a avut întotdeauna un ego puternic, chiar din primele lui zile ca membru al Deep Purple. Asta nu avea cum să se schimbe (ba dimpotrivă) dupa ce au avut hituri precum „Smoke on the Water” sau „Woman from Tokyo”.

Se știe ca Blackmore a vrut să-i dea afară din formație pe Ian Gillan și Roger Glover la sfârșitul anilor ’70. Nu i-a plăcut încotro se îndrepta Deep Purple când s-au alăturat formației David Coverdale și Glenn Hughes.

Noua versiune hard rock cu Coverdale vocal l-a făcut pe Blackmore să părăsească formația. Potrivit lui Jimmy Bain (fostul bassist Rainbow): „Am avut ideea proastă de a apărea cu un tricou cu „Stormbringer” (album Deep Purple cu Coverdale vocal) și Ritchie l-a aruncat pe fereastră. Nu i-a plăcut deloc acea perioadă Deep Purple.”

5. ERIC CLAPTON:

La sfârșitul anilor ’60, toti chitariștii se aflau într-una dintre cele două tabere: fani Eric Clapton sau fani Jimi Hendrix. Hendrix a fost în mod clar un chitarist mai bun, după majoritatea standardelor muzicii rock. Clapton a reușit să se mențină drept unul dintre cei mai buni chitariști din istoria rockului.

În timp ce majoritatea oamenilor l-au considerat pe Clapton un zeu muzical, Blackmore nu l-a divinizat niciodată. Blackmore a avut un respect imens pentru muzica blues și l-a văzut pe Clapton ca un copiator. El a declarat revistei Creem: „Când a apărut formația Cream, m-am gândit: „Ei bine, totul se întâmplă din nou, am mai văzut acest gen de formație”. Eric Clapton a cântat, este bun, dar el a copiat foarte mult alți chitariști englezi de blues, în special pe John Mayall”.