Nu multe formatii din zona rock si metal se pot lauda cu o revenire in forta dupa o perioada de hiatus, o revenire alimentata de o ambitie insurmontabila, de puterea de a se reinventa si forta de a matura totul in cale intr-o furie oarba printre obstacole si piedici. Nemtii de la Accept sunt un exemplu elocvent al unei situatii care poate dovedi ca exista succes chiar si dupa destramare.
In acest an, in acelasi line-up consacrat al noii ere Accept (Mark Tornillo la voce, Wolf Hoffman la chitara solo, Herman Frank la ritm, acompaniati de sectia Peter Baltes si Stefan Schwarzmann la bass, respectiv tobe (plus Andy Sneap la productie), formatia si-a lansat cel de-al 14-lea material discografic din cariera intitulat „Blind Rage”, un material de 58 de minute care pastreaza in linii mari sound-ul regasit pe „Blood Of The Nations” (2010) si „Stalingrad” (2012) dar de data aceasta presarat parca cu mai multa melodicitate si inovatie instrumentala.
„Stampede”, prima piesa de pe album si totodata singura care a beneficiat de un videoclip, intra direct in paine cu un riff rapid din care floricele nu lipsesc, cu un tempo ridicat asigurat de pedala dubla a lui Schwarzmann si cu un solo care iese putin din agresivitatea melodiei si se invarte in jurul unor note melodramatice si a unei intoarceri la la armoniile optzeciste. Personal insa, nu consider „Stampede” ca piesa care sa reprezinte albumul pentru ca pur si simplu nu te agata cu nimic si iti poate creea o impresie gresita asupra a ce se va gasi in continuare pe „Blind Rage”.
Din prisma versurilor, „Dying Breed” e o piesa tribut dedicata intregii comunitati metal, atat trupelor care au facut istorie cat si fanilor care au ramas fideli. Ce m-a marcat la „Dying Breed” au fost constructiile lirice care, desi fac referire la numeroase formatii rock si metal, nu ies din tema piesei si formeaza un tot unitar bine inchegat care poate fi apreciat chiar si de un neavizat („The zeppelin led it’s voyage thru skies of purple deep” … „Like denim and leather(Saxon)/And diamonds and rust(Judas Priest”).
Un lucru pe care il ador si in fata caruia imi dau jos palaria il reprezinta capacitatea producatorului de a transpune sound-ul consacrat al formatiei intr-o maniera moderna, care sa sune cristal si sa nu dea impresia de vechi sau de refolosit. Asta se intampla si pe „Dark Side Of My Heart” unde fanii consacrati pot recunoaste cu siguranta cateva pasaje clasice Accept si pot puncta aproape instantaneu cateva melodii construite in aceeasi masura (vezi progresia de pe parcursul strofei si clapa de pe refren), insa per total piesa, invaluita si intr-o aura putin mai dark, reuseste sa sune fresh, suna nou.
Albumul continua cu „Fall Of The Empire”, o compozitie grandioasa, alaturi de care iti rasar in minte imagini de razboi intre cotropiti si cotropitori, imparati si sclavi, invingatori si invinsi care par sa cante la unison refrenul piesei. Tempo-ul se mai ridica cu o treapta, iar pedala dubla ne bubuie in timpane in timp ce pe „Trail of Tears” ne este prezentat unul dintre ultimele capitole din istoria amerindienilor in care viclenia umana naruie o intreaga cultura. Desi pseudo balada „Wanna Be Free” cu intro-ul ei acustic are structura unei chemari la arme, piesa este mai curand un apel catre umanitate de a nimici tot ce este putred in societatea noastra, constructia lirica „No more…” devenind elementul in jurul caruia graviteaza intreaga compozitie.
Jocul dintre cei doi chitaristi ai formatiei nu poate fi trecut cu vederea pe „200 Years” si „Bloodbath Mastermind”, pe cele doua melodii observandu-se un tipar comun: in prima faza este pusa in lumina sectia ritmica agresiva a lui Herman Frank, ca mai apoi, Wolf Hoffman sa orneze intregul ansamblu cu un solo ale carui note prelungi pot fi confundate oricand cu cele ale unui imn.
Pe ultima suta de metri, „From The Ashes We Rise” este melodia care vorbeste despre puterea de a renaste din cenusa precum un Phoenix, „The Curse” ne vrajeste cu un sound a la Dio si cu armonicele lui Hoffman, ramanand ca la final „The Final Journey” sa incheie magistral albumul cu aceeasi forta pe care am regasit-o si la inceput.
Comparativ cu „Blood Of The Nations” si „Stalingrad”, „Blind Rage” surprinde Accept intr-o etapa mult mai fructuoasa din punct de vedere compozitional, lasand in plan secund rapiditatea si atacul de pe albumele anterioare.
Un singur lucru am de obiectat si anume acela referitor la relatia dintre titlul albumului si continutul sau. Titlul, cat si coperta discului, trimit catre ideea unui material furios, unui material care-ti zdrucina simturile fara sa constientizezi ce te-a lovit. „Blind Rage” in schimb, desi are potentialul de a incinge spiritele, invita ascultatorul la o audiere mai atenta a albumului pentru a digera mai bine mesajul transmis.
Lasă un comentariu