Pentru Sibiu festivalul Artmania a devenit deja o traditie, iar in luna concertelor e greu sa mai gasesti vreun loc liber unde sa te cazezi. Din centru pana in Turnisor, totul se umple de iubitori de muzica sau de oameni pur si simplu atrasi de efervescenta zilelor de festival. Din pacate, anul acesta nu aduce cu sine mult asteptata revenire in Romania a excelentei trupe Nevermore: din cauza certurilor interne si a plecarii unora dintre cei mai importanti membri, americanii nu-si pot onora angajamentul.
In prima seara Piata Mare si imprejurimile incep sa forfoteasca de oameni in asteptarea primelor trei trupe. O vreme frumoasa si cateva standuri de merchandise, plus nelipsitele dozatoare de bere constituie cadrul pentru o seara muzicala metal. Inceputul e cat se poate de dezamagitor.
Cu un solist vocal care se vrea probabil o copie a lui Michael Hutchence, Lacrimas Profundere incepe o insiruire monotona de clisee muzicale. Vocea, cu un ton plangacios si inflexiuni destul de limitate este sustinuta de compozitiile unde gothicul intalneste o tenta de new wave. Totul dupa stereotipii demult uzate, cu motive melodice redundante si un ritm simplu, poate singurul ceva mai antrenant din toata constructia. Vocea baritonala a lui Rob Vitacca se iroseste intr-un registru limitat, purtator al unei muzici decadente si prea putin interesante. Publicul nu pare prea convins, dar nici nu raspunde cu ostilitate indemnurilor la distractie ce vin dinspre scena. Fara sa-i deranjeze pe cei mai multi dintre cei prezenti, recitalul Lacrimas Profundere pare doar un angajament ce trebuie dus la capat si care nu lasa in urma nimic memorabil.
Nu acelasi lucru se poate spune despre ceea ce urmeaza. Helloween este pentru multi dintre cei prezenti – inclusiv subsemnatul – adevaratul cap de afis al festivalului. De altfel lumea se strange din timp in fata scenei, cat sa poata fi cat mai aproape de „bostaneii” care ne bombardeaza din prima cu intrebarea ultra-energica: „Are You Metal?” Cu toata tenta sa ironica, piesa este excelenta pentru deschidere, dovada ca inca de la primul refren publicul urmeaza indemnul lui Andi Deris si canta din toti plamanii. Odata inceputul facut, urmeaza un periplu muzical ale carui borne le constituie in special piesele mai vechi, spre deliciul multor fani prezenti. Inceputul de la „Eagle Fly Free”, cu vocea usor falsa, este poate singura sincopa a lui Deris in cadrul unei prestatii de exceptie. De la inceput se impun doua concluzii: in primul rand, Deris nu e Kiske. Da, au trecut saptesprezece ani, dar timbrul si arta vocala de musical/opereta ale fostului vocal al trupei nu pot fi uitate prea usor – ele au dat stralucire perioadei de consacrare Helloween. Pe de alta parte, Deris este astazi, la 47 de ani, intr-o forma vocala incredibila. Nu-i lipsesc nici forta, nici acuratetea, iar notele inalte sunt atinse fara probleme. La acestea se adauga si o atitudine scenica ce face din el animatorul tarziu al unui Helloween ce nu vrea sa imbatraneasca. Daca „March of Time” ne retrimite la inceputurile unei adolescente presarate de muzica buna, „Where the Sinners Go” ne readuce la ultimul album al hamburghezilor, deja foarte popular. Solo-ul de tobe al lui Dani Löble este singurul moment care putea sa lipseasca din spectacol: e banal si lipsit de inspiratie. Nu acelasi lucru se poate spune despre prestatia bateristului din timpul pieselor. „I’m Alive” ni-l dezvaluie dinamic, facand fara niciun complex uz de pedala dubla si punctand bine traseul ritmic al muzicii. Clapa, fie ea pe banda sau in spatele scenei, pune in evidenta discret dar eficace armonia sustinuta de basul lui Markus Grosskopf si de chitarele tanarului Sascha Gerstner si batranului Michael Weikath. „If I Could Fly” este urmata de un medley „Keeper of the Seven Keys/King for a 1000 Years/Halloween”, iar pe „Future World” lungile pasaje in care publicul e lasat sa cante amintesc de concertele in plina glorie ale anilor ’80. „Dr. Stein” nu putea lipsi de la intalnire si dupa chemari indelungate la bis, Deris si compania se intorc pentru un triumfatoarea compozitie a lui Kai Hansen, „I Want Out”. Se vede ca muzicienii sunt deja familiari publicului de aici: umorul, bancurile facute de solist la adresa bateristului, complicitatea cu spectatorii sunt tot atatea ingrediente care fac din Helloween cea mai importanta prezenta in festival.
Recitalul Tarjei Turunen continua in mod firesc pe linia inaugurata de Helloween. Tarja a mai fost de cateva ori in Romania, dar este prima data cand are un album si o componenta bine definite, menite sa indice drumul pe care a luat-o, din punct de vedere muzical, fosta solista Nightwish. Inca de la „Dark Star” si „My Little Phoenix”, lucrurile sunt destul de clare. La capitolul compozitie mai e de lucrat pana la atingerea stralucirii pe care o aveau unele dintre piesele lui Tuomas Holopainen, dar si aici progresele sunt evidente. Dinamismul instrumentatiei se intalneste cu versatilitatea vocii, care atinge din cand in cand registre neexplorate pana acum de soprana finlandeza. Prezenta scenica e de efect, iar publicul o intampina pe Tarja cu caldura si pasiune. Piese ca „I Walk Alone” sau „Little Lies” ilustreaza stilul heavy cu accente simfonice, dar uneori pare ca Tarja nu face decat sa-si execute constiincioasa partea. E foarte daruita si, fara nicio indoiala, excelenta in tehnica si expresie, dar lasa impresia ca ar putea mai mult. „End of All Hope” inteteste uralele publicului si aminteste de ceea ce am putea numi „nostalgia Nightwish”. Dincolo de toate acestea, nu trebuie insa neglijati instrumentistii. Daca Alex Scholpp (chitara), Doug Wimbish (bas) si Christian Kretschmar (clape) se arata a fi profesionisti desavarsiti, iar Max Lilja (violoncel) este o pata de culoare, Mike Terrana este un fenomen in actiune. De departe cel mai bun baterist din intreg festivalul, fostul component al trupei lui Yngwie Malmsteen si al grupului german Rage (printre multe altele) iti atrage privirile si auzul pentru a nu le mai da drumul. Forta si acuratete, pasiune si imaginatie, heavy si progresiv sunt doar cateva dintre adjectivele care descriu felul de a bate al celui care da un plus enorm muzicii al carei suport ritmic il asigura. De la un moment dat aproape ca ma uit doar la el. Totusi Tarja continua cu „In for the Kill” si cu un medley simpatic de preluari („Where Were You Last Night/Heaven Is a Place on Earth/Living on a Prayer”). Dupa „Die Alive” ne mai amintim un pic de Nightwish odata cu piesa traditionala aranjata de Gary Moore „Over the Hills and Far Away”, preluata acum ceva timp si de finlandezi. In asteptarea unui varf de forma ce poate fi anticipat prin cresterea spectaculoasa din ultima vreme, Tarja Turunen arata ca a depasit complet momentul rupturii de fosta ei trupa si ca este gata sa devina un nume important al scenei in calitate de artista solo. Iar relatia ei speciala cu Romania o recomanda ca pe o prezenta constanta la acest festival si la altele.
Daca in privinta programului apar cateva decalaje, sunetul este bun pe tot parcursul zilei, clar si bine echilibrat, dar, ca de obicei in ultima vreme… volumul e prea ridicat. E un lucru de pe urma caruia se resimte mai ales o muzica de tipul celei cantate de Tarja Turunen, unde nuantele joaca un rol destul de important. Dar cand creierii bubuie si basul foreaza, nuantele dispar. Oricum insa, audibilitatea si echilibrul intre instrumente se constituie intr-un plus important. Seara se termina frumos, iar rockerii incep sa se reverse pe strazile din centru, pentru o ultima bere in asteptarea zilei a doua.
(Text: Paul „Slayer” Grigoriu)
Citeste cronica de festival – ziua a doua – AICI.
Lasă un comentariu