Sfârșitul de iulie lasă peste Sibiu câteva zile de răgaz după canicula sufocantă. Revărsarea de tricouri negre, scena din Piața Mare, cazările greu de găsit au devenit deja tradiție, ca și logoul Artmania, parcă parte din peisaj. Cu o distribuție, ca de obicei, eclectică și aleasă pe sprânceană, ediția 2023 pornește sub cele mai bune auspicii. Odată cu lăsarea după-amiezii, locul de desfășurare a festivalului se umple cu accesoriile obișnuite: multe frigidere și dozatoare de bere, un stand de vin (deloc rău, nu tocmai ieftin, dar nici exagerat de scump), diferite opțiuni culinare, un punct de susținere pentru Ucraina, Cărturești, tricouri, muzică… Totul cashless, pentru că, nu-i așa, trebuie să ne obișnuim ușor-ușor să renunțăm la ideea de a avea controlul, fie el și parțial, asupra banilor noștri, iar aici până și nonconformismul unui festival de rock își are limitele. Rebeli-rebeli, dar nu „părăsim incinta” dictatelor globale. Mai lipsește și raportul privind amprenta de carbon…
Cu o punctualitate nemțească, la ora 19 pe scenă urcă elvețienii francofoni de la Samael. Absenți de ceva vreme de pe piața discografică, veteranii metalului extrem au fost în schimb foarte activi în privința concertelor, iar turneele în care au cântat în întregime cele mai reprezentative două albume, Ceremony of Opposites și Passage își pun amprenta și asupra recitalului din această seară. Până la urmă, schimbările de direcție muzicală, derutante și pentru fani, s-au canalizat spre un stil omogen, care live este prezentat ireproșabil. Vorph conduce ansamblul cu vocea tăioasă și excelent punctată, iar Xy reușește, alternând clapele cu percuția, să mențină echilibrul între o latură electronică minimalistă și ritmurile agresive metal. Rain este probabil una dintre piesele cele mai reprezentative, o introducere perfectă în universul sonor al elvețienilor. De la imaginea clișeu a începuturilor, de black metal cu teme satanice, Samael a evoluat către o explorare spirituală ambiguă, ca dinspre Son of Earth spre Solar Soul, punctată de micile motive melodioase pe care clapa ambientală echilibrează riff-urile extreme. Membrii trupei debrdează de energie, Xy pare un DJ nebun care abia așteaptă să dea iama din când în când în tobe, iar basistul Alex oferă câteva reprize de headbanging care pe mulți îi fac să regrete pletele demult uitate. Un loc important în economia setlistului îl ocupă și cele două piese de pe Hegemony, albumul Samael care aduce cel mai mult a comentariu social, concentrat pe supraveghere, pierdera intimității și acel ochi „atoatevăzător” de pe coperta albumului, care, apropo, a cam început să ne privească și de pe unele materiale promoționale Artmania. Al cui să fie? Nici noi, nici Samael nu suntem aici ca să dăm răspunsuri, așa că ne rezumăm la o călătorie în anii 1990 care ne arată pe unde să mergem dacă vrem să ajungem la Baphomet’s Throne, pentru ca apoi să privim către zilele noastre și istoria permanent rescrisă după noi standarde care fac din negru noul alb și de aici merg spre Black Supremacy. Dacă black-metal-ul a fost de la început deranjant și plin de sugestii neliniștitoare, ei bine, Samael și-a păstrat intactă această latură. Iar concertul din această seară a fost excepțional.
Abia apucă să ne tragem sufletul când pe scena secundară, numită anul acesta Voice of Odin, urcă bucureștenii de la Asemic.
Ajutată de un sunet bine dozat, trupa își prezintă metal-ul progresiv instrumental, cu trei chitare mânuite cu virtuozitate și o secție ritmică solidă. Dacă uneori complexitatea pare căutată un pic prea insistent și manieristic, senzația este atenuată de o știință a riff-urilor agățătoare și de momente de respiro pe care latura metal ia prim planul. Tonul chitarei merge de multe ori către cel atât de familiar celor crescuți în anii 1990, cu ecouri de Headbanger’s Ball, unde locul Dream Theater este luat de Sepultura sau Biohazard sau chiar Fear Factory. Urban, agresiv, reconfortant și de urmărit.
Poate singurul lucru care se ridică la același nivel cu virtuozitatea lui Daniel Gildenlöw este atitudinea deschisă pe care o are în concert, o modestie și o autoironie care aproape te fac să uiți că ai în față unul dintre marii virtuozi ai scenei rock contemporane. Într-o atmosferă de petrecere rock underground, Pain of Salvation aruncă asupra Pieței Mari ritmurile sincopate de pe Accelerator și odată cu ele evocă atipicul Panther, îndepărtat de accentele lirice ale muzicii mai vechi a trupei.
Deși sunetul pune un pic cam mult accentul pe bași, melodia reușește să se strecoare, alături de armoniile vocale impecabile. Elementul emoțional devine copleșitor cu piese ca Meaningless, mărturii ale experienței limită a solistului vocal – chitarist, ilustrate muzical pe In the Passing Light of Day. Chiar și micile greșeli se umplu de farmec în călătoria sonoră susținută măiastru de claviaturistul de împrumut Vikram Shankar, un element esențial pentru succesul recitalului din această seară. Ca Transatlantic la ediția trecută, Pain of Salvation reprezintă probabil vârful de rafinament al festivalului sau, cum ar spune chiar membrii trupei, The Perfect Element.
Deja obișnuiți cu festivalurile autohtone, brașovenii de la W3 4R3 NUM83R5 pun rapid stăpânire pe scena mică. Sunet excelent și de data aceasta, și o prestație ca la carte. Poate să nu-ți placă metalcore-ul după rețetă al trupei și tot nu ai cum să nu remarci profesionalismul cu care este „livrat”. Agresivitate alternând cu pasaje melodioase cu urme de melancolie, o secție ritmică furibundă și precisă, comunicare excelentă cu publicul – pe scurt, „băieții din spatele blocului” ne dau în cap cu o cântare beton.
Seara s-a lăsat deja de ceva vreme, luminile orașului s-au aprins, iar pe clădirile elegante din piață se proiectează imagini, umbre, reclame. La standuri se lungesc cozile, încep să se schimbe impresii, iar câțiva fericiți se duc la meet and greet cu Pain of Salvation. Decorul scenei se schimbă rapid, toată lumea știe că urmează Emperor. Dintr-un anumit punct de vedere, norvegienii sunt ceea ce se numește un „nostalgia act”. Ihsahn explorează demult alte terenuri muzicale, departe de Samoth, ultimul album a ieșit acum mai bine de douăzeci de ani și nu există nimic nou în plan, astfel încât reuniunile vechilor colegi de arme au loc doar pentru concerte, într-un fel „la cererea publicului”.
Și există un public foarte devotat veteranilor black-metal, însă latura extremă poate să lase în același timp impresia că Emperor este, chiar și în cadrul acestui festival atât de curajos și eclectic, trupa cea mai de nișă. Toate acestea considerații devin secundare de la prima notă de pe In the Wordless Chamber. În toiul verii iarna nordică se coboară peste toate și în ritm de blastbeat începe una dintre cele mai întunecate și fascinante povești spuse vreodată pe o scenă de metal. Poate că nimeni nu a dozat vreodată atât de bine vocalizele mârâite în acut și agresivitatea ritmurilor cu un element simfonic maiestuos, de un romantism întunecat, făcut să răsune în săli vaste și pustii. Emperor live arată ca un dintre esențele tari ale unei abordări muzicale în care disperarea, lumina rece și căderea ies la iveală într-o frumusețe stranie. Emperor este black-metal tocmai pentru că refuză, și în prezentarea live, să fie acel black-metal care din provocare s-a transformat în conformism uniform. Niciun strop de vopsea pe față. Fără flăcări. „Are you having a good time?” ne întreabă Ihsahn, ca și cum pe scenă ar fi niscai maeștri ai bunei dispoziții – în mod straniu, sunt, dar e altă poveste – și vi-i puteți deja imagina pe alde Euronymous și alți doctrinari timpurii ai lipsei de comunicare cu publicul răsucindu-se în mormânt. Covorul de sunet orchestral, cel mai bine pus în evidență pe Anthems to the Welkin at Dusk, album de pe care, din fericire, sunt luate și cele mai multe piese ale recitalului din această seară, te cufundă în visare, unde te trezești luat de vârtejul ritmului apocaliptic și, tocmai când ești pe cale să te lași Ensorcelled by Khaos, Ihsahn te invită să… bați din palme. Vocea tipică de black lasă adesea locul pasajelor clean, un fel de incantații curgătoare, pe care vocea principală este dublată la terță dinspre virtuozul Munkeby aflat în spatele clapelor. Even though I nothing learned, with strength I burn – iată un vers care ar putea sintetiza opera artistică Emperor, iar titluri ca The Loss and Curse of Reverence sau The Majesty of the Nightsky spun mai multe despre atmosferă și trăiri decât orice cronică, mai ales amplificate de prezența scenică a unor muzicieni care, în rarele momente când se întâlnesc, au o coeziune greu de închipuit. Pasajele solistice, armoniile (chiar și cu câte o inevitabilă „gherlă”), alternanțele măiastre în mijlocul unui gen altfel cunoscut mai degrabă pentru caracterul monocrom te fac să vezi până la urmă ca firească evoluția lui Ihsahn din ultimii ani, spre tărâmuri mult mai progresive. Pe de altă parte, cuplul muzical pe care îl formează cu Samoth este mai actual decât nenumărate acte artistice noi. Chiar și în varianta întunecată ilustrată de nefericitul Inno a satana, Emperor creează o artă autentică tocmai pentru că merge până la rădăcinile tragediei umane, pentru că se naște dintr-o zbatere disperată, din durerile care definesc și modelează existența, pentru că refuză orice evadare superficială. Da, este foarte plăcut să-i vezi pe norvegieni în concert, în așa măsură încât uiți chiar că îți sângerează urechile de la volum, însă nu este escapism, distracție, truc comercial. Dacă ar pătrunde în adâncul acestei expresii artistice, mulți muzicieni de azi și de ieri, unii mai buni, ar trebui să roșească de rușine. Sau să plece repede la culcare – Emperor a cotropit festivalul și vara muzicală Noi, în schimb, mai zăbovim un pic Into the Infinity of Thoughts (absolut superbă live) și ne îndreptăm spre case plini de o stranie încântare.
O galerie foto completă din ziua 1, semnată Ciprian Vlăduț, disponibilă AICI.
Lasă un comentariu