Vara astronomică se sfârșește, toamna românească îi face cu ochiul doar aparent celei indiene și pe măsură ce soarelui îi cresc pe nesimțite dinți, începe noua stagiune automnală de concerte. Sfârșitul de septembrie aduce la Arenele Romane un aer rece din Islanda și Suedia și o muzică aparte în peisajul contemporan. Opeth este o trupă deja consacrată, cu publicul format, și în același timp de un elitism deloc forțat, al eleganței, așa că lumea nu se calcă pe picioare.
The Vintage Caravan (Foto: Ciprian Vlăduț)
The Vintage Caravan este o apariție nouă doar pentru publicul de la noi, altfel islandezii sunt deja la al cincilea album și însoțesc de ceva vreme Opeth prin turnee. Impresia plăcută din vara aceasta, când ni s-au prezentat la Sibiu, se confirmă de la primele note ale piesei de deschidere, „Whispers”. Energie și culoare, structuri fixe din mijlocul cărora se revarsă solo-uri prelungi, adesea cu alternanțe chitară – bas și o cavalcadă de riff-uri – publicul e cucerit. Ritmul antrenant și aluziile frecvente la anii 1970 vin pe un teren pregătit deja de câțiva ani buni de alte trupe, însă Oskar Agustsson (chitară, voce) și compania dau o notă personală fiecărei piese, combină ingredientele rețetei în cantități proprii (asezonate cu ceva psihedelism și mai mult simț al umorului decât la alți colegi – cine spunea că nordicii sunt… reci?) și interacționează permanent cu publicul, simplu, direct și agățător. Tobele au parte și ele de momentul lor solistic, armoniile la trei voci îmbogățesc textura sonoră. Cei de la The Vintage Caravan sunt cuceriți de Arenele Romane și de cei care le populează în această seară de septembrie târziu, publicul îi simpatizează, situația este clar „win-win”. Mai mult decât o simplă trupă de deschidere, rock cântat cu bucurie copilărească și meșteșug matur – sperăm să-i revedem curând pe tinerii noștri contemporani cu aer retro.
Opeth (Foto: Ciprian Vlăduț)
În rock-ul progresiv Opeth și-a câștigat de ceva vreme un loc aparte. Îmbinare greu de înțeles de unii de death-metal bine ancorat în rădăcini și peisaje sonore bogate și stranii, fără legătură cu metal-ul, cu influențe componistice venite mai degrabă din direcția clasicilor „progresivi” și o atmosferă crepusculară cu trimiteri la Nick Drake, dar uneori mai aplecată spre latura întunecată a naturii omenești, muzica aceasta nu se potrivește în nicio categorie predefinită. Elementul death-metal trebuie menționat pentru că, deși nu mai apare demult pe albume, live își are locul deocamdată de neclintit.
Concertul, cu un Mikael Åkerfeldt înfofolit și cam răcit, din propriile declarații, începe cu inițiativa curajoasă ale cărei baze au fost puse în studio, anume o piesă în suedeză, „Svekets prins”, de pe cel mai recent album, „In Cauda Venenum”, scos în variantă bilingvă, dar cu originalul în limba maternă a trupeților, dificil accesibilă unui public rock anglofon. Armoniile vocale ireproșabile dintre frontman și chitaristul Fredrik Åkesson lasă repede loc unui growl remarcabil și așa sărim dintr-o lume într-alta, într-o alternanță care pentru cei mai puțini deschiși către schimbări face ca Opeth să fie, după spusele liderului ei, „greu de iubit”. De data aceasta diversitatea atinge apogeul, se trece prin toate perioadele muzicale de la „My Arms, Your Hearse” încoace. Suedezii sunt foarte simpatici și joviali pe scenă, glumeți, fără pretenții. Mikael își exprimă regretul că – la nouă ani de la ultima prezență în București – nu mai are parte de bara de striptease din clubul unde mai cântase, pentru că pregătise un număr special. Umorul dintre piese contrastează cu substanța creației, marcată de umbra abătută peste timpurile noastre. Opeth este la un moment de cotitură. Moștenirea unor începuturi entuziaste, cu o pasiune tinerească pentru ocultism, a lăsat de-a lungul deceniilor locul unei meditații apăsătoare, bântuită de „Demon of the Fall”, în care nici măcar uitarea produsă de „Nepenthe” nu te poate scăpa atunci când „Hope Leaves”. Opeth a crescut și a evoluat, iar „In Cauda Venenum” este punctul final al unei expansiuni creative care a câștigat mereu în culoare, până la a epuiza un filon. Tocmai stăpânirea măiastră a mijloacelor de expresie conduce la un punct culminant, iar mai departe nu există decât două variante: cufundarea în manierism, deci un declin artistic evident, sau deschiderea unui nou orizont. Iar la muzica de această profunzime, se cere a fi unul existențial, pentru a putea să fie transpus – sau sublimat – în artă.
„Să nu spuneți mai departe asta, altfel lumea o să creadă că suntem vreo trupă de pop care cântă piese la cerere” – e rugămintea ironică adresată când, pe neprevăzute și la insistențele unor fani, suedezii se hotărăsc să cânte o piesă doar repetată de câteva ori în ultima vreme: „Ghost of Perdition”, prima dată live cu noul baterist, tânărul și foarte bine integratul Waltteri Vävrynen. Așa se face că, alături de cel mai recent, „Ghost Reveries” este singurul album de pe care, în această seară, se cântă două piese. Ne întoarcem apoi iar în zone mai progresive. Sunt și spectatori care nu înțeleg, copleșiți de această diversitate care este însă tocmai una dintre marile calități Opeth. Însă până la urmă toată lumea are ceva de ales, unii chiar ceva de iubit la această muzică și la un concert din primul turneu post-pandemic al suedezilor, unul despre care îndrăznesc să cred că, peste ceva timp, va fi perceput ca unul dintre momentele marcante ale istoriei trupei.
Lasă un comentariu