Irlandezii de la God Is An Astronaut au lansat albumul ”Epitaph”, care se anunța interesant încă de când am văzut artwork-ul și am auzit primele note din single-ul care îi poartă numele. Cunoscuți ca oferind un sound dark genului post-rock – motiv pentru care sunt unici în lume (sau, cel puțin, așa îi văd eu) – băieții nu au făcut altceva decât să întărească această afirmație din nou.
Al nouălea material discografic al carierei God Is An Astronaut aduce cu sine o imagine dezolantă (acesta este cuvântul care caracterizează tema albumului), pe parcursul a șapte track-uri, întinse pe un timp de 44 de minute. Dacă în celelalte albume auzim multe părți hardcore extrem de pătrunzătoare, ”Epitaph” este puțin mai cuminte din acest punct de vedere și folosește predominant tonuri mai joase și mai grave. El îți transmite niște stări grele, dureroase aproape. Încă o demonstrație a faptului că nu ai neapărat nevoie de versuri sau cuvinte care să-ți exprime angoasa; instrumentalul este suficient.
Impresia de suferință pe care ți-o lasă materialul a fost confirmată și de membrii trupei într-un interviu interesant acordat Maximum Rock înainte de lansarea oficială ”Epitaph”, în care frații Kinsella au declarat că piesele sunt dedicate verișorului lor de șapte ani care s-a stins recent din viață.
”Am pus sound-ul rezultat prin diferite dispozitive cu bandă stricat pentru ca notele să continue să intre și să iasă din acordaj, ceea ce l-a făcut mult mai bântuit. Foarte multă bandă a fost folosită pentru a suna cât mai stresant. Pianul, de exemplu, a fost procesat în așa fel încât a ajuns să sune mult mai vintage și stricat, l-am înregistrat cu ajutorul unui recorder vechi Akai și cu bandă Ferric”, a declarat pentru Maximum Rock chitaristul de la God Is An Astronaut, Torsten Kinsella.
Albumul începe într-o notă ușor depresivă, cu piesa-pilot ”Epitaph”, care are o porțiune de răzvrătire pe la jumătatea melodiei, pe același ton dark, macabru pe care-l știm cu toții. Apele se liniștesc din nou în timp ce ”Epitaph” se întrepătrunde cu ”Mortal Coil”, care parcă transmite emoții mai optimiste fără a părăsi totuși linia constantă a goliciunii sufletești care descrie, în general, acest album. Piesa sună îmbătător; îți trezește toate simțirile și îți ridică părul de pe ceafă.
Revenim la (mai) calmul ”Winter Dusk/Awakening”, care mie personal îmi transmite o stare de resemnare față de ceva; ca și cum piesa ar striga prin linia melodică ”Life just happens and we can’t do anything about it”.
Pe ”Seance Room„ se schimbă puțin registrul și intrăm pe note mai powerful, mai aprinse, mai intense, care mă duc cu gândul la Russian Circles. Din jumătatea a doua, melodia devine morbid de puternică și molipsitoare, parcă te cuprinde prin toate mădularele. Numele piesei ne spune și el că intenția compozitorilor este resurecția, încercarea chinuitoare de a schimba ceea ce nu mai poate fi schimbat, care este tradus și de ritmul accelerat al muzicii. ”Komorebi” te bagă într-o altă stare de amorțeală, de resemnare și împăcare, prin notele ușoare, cuminți, lente.
”Medea” începe la fel de dark precum restul pieselor și crește treptat pe măsură ce melodia avansează. De la jumătate încolo, sunetul începe să te prindă într-un fel de transă, începi să-ți pui întrebări despre existență și abandonezi pentru câteva minute locul în care te afli (cel puțin spiritual).
”Oisin” – care vine de la numele unui erou și poet din mitologia irlandeză – închide epopeea sentimentală într-o notă calmă, tristă, liniștitoare, al cărei final te lasă puțin pe gânduri. Pentru că asta înseamnă arta, nu?
Prin albumul ”Epitaph” proaspăt lansat – a se consemna 27 aprilie 2018 via Napalm Records – God Is An Astronaut ne-au arătat din nou că muzica nu se ascultă, ci se simte. Iar într-o eră în care muzica a devenit o industrie bazată pe bani și faimă, nu putem decât să fim recunoscători că artiști precum Torsten Kinsella, Niels Kinsella și Lloyd Hanney mai există.
Nu vă recomand decât să ascultați acest album când vreți să vă deconectați de lumea exterioară și o să vedeți că funcționează perfect.
Artwork-ul a fost realizat de către artistul francez Fursy Teyssier, al cărui stil de creație se potrivește foarte bine cu tematica melancolică a ”Epitaph”. Coperta ilustrează copilul care părăsește această lume:
Cei trei membri ai trupei irlandeze de post-rock plănuiesc un turneu de promovare a noului album, care se va lungi pe o perioadă de doi ani. Și care, sperăm noi, va include și București.
”Epitaph” poate fi comandat de pe pagina de merch Napalm Records dedicată trupei, pe care o găsiți aici. Acesta este disponibil în mai multe variante, alături de câteva obiecte vestimentare care poartă emblema albumului.
Lasă un comentariu