Atat prin ora mai timpurie de incepere, cat si prin numarul mai mare de trupe, seara a doua a festivalului Maximum Rock se anunta dintru inceput mai agitata si mai variata. Astfel, desi este doar ora 17:30, primii spectatori sunt deja postati la gardul din dreptul scenei, de unde ii intampina pe clujenii de la Vespera.
Trebuie sa spunem din capul locului ca, desi in componenta sunt si membrii de la binecunoscutii Voices of Silence, in prim plan la Vespera este solistul vocal Dudu Isabel. Sigur, parerile in privinta lui sunt – sau cel putin erau la un moment dat – impartite. Eventualele rezerve pot avea si o anumita justificare: omul da impresia ca e plin de el, are ceva atitudine de star rock, plus acel aer cam efeminat in gesturi si expresii, luat parca de la unul dintre cei mai celebri metrosexuali ai scenei internationale, Ville Valo de la His Infernal Majesty, pardon, HIM.
Dar, dincolo de toate acestea, recitalul din aceasta seara confirma un lucru: Dudu Isabelchiar stie sa cante! Cu usurinta si versatilitate, solistul daruieste publicului melodii agatatoare cu o tenta comerciala, dar carora nu le lipsesc si anumite (mai multe) inflexiuni de heavy-metal – si este doar unul dintre avatarurile lui vocale. Altfel, compozitiile sunt executate cu mare acuratete, de la „Your Weakness” la „Fame”, iar fanii acelui stil numit generic gothic au de ce sa se bucure.
Accentul e pus pe riff-uri clare si lipsite de subtilitati, progresii armonice clasice si o ritmica bine sustinuta, toate pentru a lasa loc vocii sa se desfasoare. Daca iti place aceasta abordare directa si destul de comerciala, fara mari rafinamente dar cu ceva carlig, esti castigat. Daca nu, tot trebuie sa aplauzi prestatia corecta si la obiect.
Dupa o scurta pauza, registrul se schimba total. Pe scena apare un grup cu masti spectrale albe, de mare efect, desi o mica greseala de „regie” ne arata ca si fantomele sunt foarte grijulii atunci cand vine vorba sa-si aseze in fata… setlisturile. Abigail, pentru ca despre aceasta trupa vorbim, arata in aceasta seara ca si-a gasit si definit in sfarsit noua expresie, cladita insa pe baza celor vechi.
Piesele (mai) noi ca „Sweet Cruelty”, piesa noua si (inca) fara titlu cantata in aceasta seara sau „It Is the Night I Fear” imi amintesc un pic de An Autumn for Crippled Children, cu acea subtila influenta de post-rock integrata in compozitii nu neaparat voit, ci ca rezultat al unui curent de cautari raspandit in rock-ul contemporan. Si pentru ca fanii mai vechi sa nu ramana nemultumiti, avem parte si de un „Bitterness… Tears”.
Una dintre ideile cele mai bune ale acestei seri este tocmai diversitatea. Unii se gasesc sa strambe din nas si sa spuna ca urmatoarele doua trupe nu sunt din context, dar, de fapt, tocmai acestea produc o binevenita schimbare de registru gustata de orice rocker care nu tine neaparat sa-si puna ochelarii de cal. Vorbesc despre Goodbye To Gravity si Dirty Shirt.
Primii intra pe scena bucurestenii, o trupa in care fiecare membru isi are rolul bine definit, un amalgam cu personalitate si debordand de energie. Inca de la „Waking Up” sala se umple de riff-urile excelent elaborate si imbinate si de vocea devenita deja definitorie pentru Goodbye To Gravity.Metal modern, plin de imaginatie, atitudine scenica si umor, iata ingredientele care definesc o prestatie live dintre cele mai tonifiante.
Basistul Alex Pascu alearga ca de obicei, Vlad Telea se imparte intre riff-uri de chitara si armonii vocale, Mihai Alexandru se aude si el bine (spre deosebire de ce se intamplase la Rock the City), iar tobele tin ritmul dezlantuit. De fapt, Goodbye To Gravity canta cum ne-a obisnuit – in forta, cu placere si inspirat. Chiar daca imbinarea de stiluri este prezenta si aici, concertul ma face sa exclam bucuros: „THIS is the new heavy metal!”
Dirty Shirt n-ar trebui sa mai fie demult o noutate pentru cei care urmaresc scena romaneasca. Activi de ani buni, maramuresenii isi promoveaza asiduu noul album, „Freak Show”, una dintre reusitele rock-ului romanesc recent. Live, Mihai Tivadar si compania sunt molipsitor de energici, chiar daca de data aceasta sunt obligati sa cante cu un chitarist de imprumut, altfel bine integrat. Recitalul din aceasta seara scoate la iveala mai ales partile rock, metal si folk, in timp ce latura electronica si/sau industriala este sesizabila doar pe fundal. Sustinuti de o sectie ritmica beton, cei doi solisti vocali, Rini si Robi, se desfasoara in voie.
Dincolo de compozitiile solide, contrastul intre ei doi, dar si felul din ce in ce mai complementar in care canta impreuna definesc Dirty Shirt.Poate din cauza activitatii febrile, vocile nu au de data aceasta claritatea obisnuita – micile asperitati nu sar in urechi, dar parca iau un pic din finete si forta. Si daca la „Ride” ritmul alert atenueaza aceste lucruri, la „Saraca inima me” apar si niscai falsuri care se cer remediate.
Dincolo de acestea – mici probleme inerente cand ai o activitate concertistica atat de incarcata ca a trupei din Seini – recitalul este solid, cu priza la public, cu un Rini care mai are un pic si sare intre spectatori, cu un bas ce merge ceas si mesaj puternic, de la „Manifest” la „Bad Apples”. Iar la „Pitbull” cei din fata ii acompaniaza cat ii tin plamanii pe cei doi solisti vocali, ca o dovada ca doza de energie Dirty Shirt este cat se poate binevenita intr-o seara mai degraba melancolica.
Dupa o pauza de aproximativ jumatate de ora, timp pentru o bere sau vreun meet and greet, pe scena urca una dintre cele mai asteptate aparitii ale serii, Liv Kristine, de data aceasta acompaniata de sotul ei, ambii punandu-si vocile in slujba proiectului numit Leaves’ Eyes. Publicul reactioneaza frenetic inca de la primele acorduri si ma intreb daca in familia Krull exista invidie – nu de alta, dar trupa sotiei are, aici, la Maximum Rock, clar mai mult succes decat Atrocity.
Pana una-alta, se pare ca vorbim despre o casnicie armonioasa, caci daca Liv le multumeste cu gentilete celor prezenti, atmosfera e tinuta la temperaturi ridicate de Alex. Reteta Leaves’ Eyeseste insa facila: se iau niste compozitii banale, foarte schematice, rudimentare armonic si cu structuri clasice, se pune peste ele o voce feminina frumoasa, gen musical si opereta, si se obtine un succes constant, dar fara stralucire. Caci fara stralucire este si aceasta muzica, careia doar inflexiunile si caldura solistei ii dau o anumita doza de farmec.
Prestatiei trupei (cu basul pe banda, ca la Atrocity) nu ai ce sa-i reprosezi. Este exacta si omogena, nu si entuziasmanta. Duetele dezlantuite intre frumoasa cantareata si deather-ul ei de sot, cu un growl convingator, de la „Take the Devil in Me” la mai noua „Hell to the Heavens”, sunt punctul de atractie al acestei muzici. Melodiile frumoase cuceresc publicul care o aclama indelung pe solista din Norvegia, ale carei imagine si voce vor ramane in constiinta ascultatorilor mult mai pregnant decat piesele in sine.
The 69 Eyes este pentru o parte din public marea atractie a acestui festival. Deodata elementul feminin devine mai prezent in zona scenei, urletele groase lasa loc unor tipete subtiri si incantate si, dupa vreo douazeci de ani, avem si noi parte de trupa finlandeza care a starnit si starneste atatea discutii. Trebuie spus ca cei veniti sa vada The 69 Eyes nu sunt deloc dezamagiti: trupetii apar pe scena cu tot fixativul si machiajul din dotare, ca un Mötley Crüe gotic si incep in forta, cu „Devils”.
Pe langa pionierii glam, finlandezii au si o nuanta de Type O Negative, desi intre conceptele estetice ale celor doua trupe se casca o prapastie. Cei de la The 69 Eyesau atitudinea scenica tipica de trupa-cult decadenta, imagine de rock star, iar din muzica lor parca razbate toata destrabalarea anilor ’80, cu o tenta de erotism („Perfect Skin”) dublata de umor negru („Dead Girls Are Easy”). In public, o fetita care nu cred sa aiba mai mult de 10-11 ani sta cocotata in carca unuia dintre parinti si canta entuziasmata vers dupa vers.
Desi intre piese pauzele sunt scurte, cat sa mai aflam despre fascinatia finlandezilor pentru vampirii imaginarului nostru colectiv, aplauzele rasuna aproape mereu. Este genul de muzica si atitudine pe care unii le iubesc, altii le detesta. Tind sa ma situez mai degraba in a doua categorie, desi, la o reflectie mai profunda, spectacolul grotesc ma amuza. Nu, The 69 Eyes nu e o trupa de pe strada mea, dar trebuie spus ca, respectandu-si conceptul, membrii ei dau un spectacol foarte bine pus la punct.
Chiar si la nivelul compozitiilor, desi acordurile nu aduc nimic nou, iar melodiile sunt in directia imaginii kitsch, se aude clar ca cele doua chitare isi au rostul bine definit, ca vocile secundare il dubleaza pe Jyrki 69exact cand trebuie pentru a face refrenele agatatoare si ca prestatia scenica este completa si face toti banii… pentru cei carora le plac asemenea lucruri. The 69 Eyes este unul dintre recitalurile cele mai bine primite, iar schimbul de populatie aflata in preajma scenei de la sfarsitul recitalului dovedeste ca are si in Romania un public deja format.
Aaron Stainthorpe detesta concertele, iar inaintea celui din Bucuresti, pentru ca a avut mult timp sa reflecteze, este mai stresat ca oricand. Nu stiu daca acesta este motivul pentru rezultatul ce se poate vedea si auzi dinspre My Dying Bride: un concert superb. Dar stiu ca inca de la „Kneel ’Til Doomsday” reactia salii e excelenta. Ii privesti pe oamenii din fata ta, apoi inchizi un pic ochii si ti se pare ca intri intr-o poveste despre suferinta, tristete, lacrimi si de doi bani speranta. La black-sabbathiana „Like Gods of the Sun”, publicul stie deja ca il asteapta un recital de zile mari.
Doar sunetul ne mai da niste batai de cap – cu frecvente incalecate care fac dificila diferentierea intre chitare si la un volum prea ridicat, are darul de a te agasa –, insa muzicienii din fata sunt intr-o forma atat de buna incat, dupa cateva clipe, uiti. Sectia ritmica iti infige parca in creier tempo-ul lent si apasator, melodiile in tonalitate minora ale chitarelor se imbina cu riff-uri grele, iar vocea se sustine, in cvasi-recitativul ei, cu atitudinea la fel de teatrala ca intotdeauna a solistului.
„The Raven and the Rose” sau „Turn Loose the Swans” anunta un setlist in care vechile cantece nu sunt neglijate, „Like a Perpetual Funeral” arata ca aceasta muzica plina de valente poetice continua sa traiasca pana astazi, iar intensitatea si structurile complexe ce sustin riff-uri monolitice se propaga in sala ca o unda de soc. La „The Cry of Mankind” iti vine sa strigi – de bucurie? de fior artistic? de durere? –, cu „The Poorest Waltz” incepi usor-usor sa te obisnuiesti, iar incheierea cu „The Dreadful Hours” e apoteotica. Fara sa schimbe mai mult de doua-trei vorbe cu cei din sala, britanicii i-au cucerit cu ceea ce multi spun ca este cel mai bun concert My Dying Bride in Romania.
Sa recapitulam: divertisment, CD-uri, tricouri, biciclete ca niste motociclete, meet and greet cu toate trupele straine, drum stage si, in primul rand, multa muzica romaneasca si straina. Din punctul nostru de vedere, avem toate motivele sa socotim ca am avut parte de un festival reusit. Ne vedem la anul.
Foto: Diana Grigoriu
Lasă un comentariu